Chiar dacă modernitatea a
ajuns până-n vârf de munte, unde mulți oieri și-au înlocuit colibele cu rulote
și semnalul de telefon le intermediază legătura cu familia, tradițiile încă
sunt păstrate cu sfințenie, iar ciobănitul este sursa de trai sigură.
Vasile Pârja FOTO Angela Sabău/ Arhiva personală
Pe la mijlocul lui mai, când deja a dat colțul ierbii,
ciobanii se pregătesc să plece cu oile sus pe munte, departe de sat, unde iarba
este grasă și nepoluată. Abia la final de octombrie se mai întorc acasă, unde
își vor avea pregătite locul și furajele pentru iarnă.
Vasile Pârja, din satul maramureșan Sat Șugatag, se ocupă de oi de când se știe, la fel ca tatăl și bunicul său și toți cei dinaintea lui
despre care mai are informații. Gospodăria îngrijită și mașinile de teren din
curte indică faptul că acolo unde se muncește, se poate câștiga.
Proprietatea
modernă este diferită doar pentru că este situată la sat, dar oferă aceleași condiții
precum una de la oraș. Diferența constă doar în faptul că ciobanul merge la
muncă primăvara și se întoarce toamna târziu, înainte de postul Crăciunului. Nu
merge la birou dimineața și să se întoarcă după amiaza, și nici nu petrece
weekendurile cu familia, din primăvară până toamna.
În tot acest timp, femeia este cea care duce greul
gospodăriei. Iar cu cât sunt mai mulți membri în familie, cu atât se împart
sarcinile la mai mulți.
Imaginea 1/6:
oile la stana jpeg
Pentru Vasile Pârja, acest capitol al familiei nu a fost unul
fericit. După ce i-a murit o fiică în urmă cu aproape cinci ani, într-un cumplit
accident rutier în care alte patru tinere studente și-au pierdut viața, a
trebuit să renunțe la o parte din activitate. Șocul și durerea i-au slăbit
puterea de muncă lui și familiei, iar viața lor s-a schimbat total, find
nevoiți să readapteze totul la noua situație.
Cu toate astea, Vasile nu renunță și nu
se dă bătut. El povestește pentru „Weekend Adevărul“, într-un limbaj tipic din Maramureșul istoric, cum
decurge viața unui cioban modern, care se folosește de toată tehnologia pe care
o are la dispoziție.
O decizie în memoria fetei
„Am avut și vaci. Când am început, am luat 10. Când le-am
vândut, o fost 32“, spune Vasile Pârja.
„Țin minte că mi-o vinit fata ceie ce mi-o murit,
sie iertată, de la facultate, vinerea. S-o uitat la ele în grajd, tăt am
povestit noi aici în casă și zâce cătă mine: «Tati, oricâț bani îi fa’ cu vacile, oile să nu le vinzi»“, povestește cu tristețe
în voce.
Apoi, șocul pierderii fiicei l-a determinat să ia o hotărâre. „O durat
numa’ doi ani și o trăbuit să iau o decizie. O trăbuit să vând
ori oile, ori vacile. Că n-am mai putut. O murit cocoana (n.r. – fiica), am fo’ mai puțâni,…
