Ultimul interviu (roman) – Eshkol Nevo

–      Fragment –

În romanele dumneavoastră sînt multe vise. Care e rolul viselor în viaţa dumneavoastră?

Visele mele sînt jenant de simple. Uneori cînd mă trezesc şi‑mi aduc aminte cît de grosolan şi de transparent a fost vreun vis de‑al meu, îmi spun: de la tine mă aşteptam la mai mult.

Însă visele lui Dikla…

A uitat să‑şi caietul cînd a plecat în ashram.

L‑a lăsat pe noptiera ei de lîngă pat.

Cineva mai puternic ar fi rezistat poate tentaţiei.

Mama îmi telefonează. E clar că în vis se poate găsi o soluţie tehno­logică pentru a stabili o legătură telefonică directă între lumea de dincolo şi lumea noastră, aşa că astfel de conversaţii sînt obişnuite. Îmi spune – sînt mîndră de tine, Dikla. Iar eu o întreb – de ce nu mi‑ai spus asta mai demult? Ăsta e avantajul de a muri, răspunde ea, ai perspectivă. De ce eşti mîndră de mine? insist eu. Aud doar cum suspină, şi conversaţia se întrerupe şi nu se aude decît ceasul care sună din ce în ce mai tare. 

Nimeni nu vine la bat‑mitzva a lui Noam. Care nu ştiu de ce are loc în sala de gimnastică de la Maalot. Sîntem în sală şi aşteptăm, dar nu apare nimeni. DJ‑ul pune cîntece pentru dans, deşi nu e nimeni care să danseze. Yanai sparge baloanele cu un ac, eu anulez comanda de pizza. Noam e atît de uimită, că nici măcar nu plînge. Ieşim din sala goală în parcarea imensă, unde nu sînt decît două trăsuri, el se duce la o trăsură, iar noi la cealaltă. Cînd pornim la drum Shira spune: Nu puteaţi să vă abţineţi?

Sînt în Columbia într‑un oraş care se numeşte Cartagina, căutînd‑o pe fată. Merg după mirosul care mă conduce spre club, e clar că e acolo, iar în clipa în care am s‑o văd am s‑o întreb – da sau nu – ficţiune sau realitate, însă muzica în club e bună. Aud un cîntec al lui Enrique Iglesias – Duela corazon, inimă care suferă, aşa că în loc să o caut încep să dansez şi sînt conştientă că e doar vis şi îmi pare rău că nu e decît vis, pentru că mă simt bine bine bine şi atunci cut. Şi sînt într‑un deşert, poate în Columbia sau poate în Israel, şi soarele e puternic, iar umbra mea nu seamănă deloc cu mine, ca şi cum ar fi umbra altcuiva. 

Mi se acordă premiul Man Booker în categoria soţie‑de‑scriitor şi refuz să‑l primesc. Mă strigă de pe scenă în engleză, iar eu mă ridic şi răspund în ebraică, nu, mulţumesc şi doar cînd mă aşez înapoi văd că bărbatul care stă lîngă mine nu e cel cu care sînt căsătorită, ci Eran, directorul-adjunct de la marketing.

Îi fac lui Shira care e bebeluş watsu, dar nu la Mayana, ci într‑o piscină din Beit Zait unde n‑am fost niciodată. O legăn în braţe şi o fac să plutească aşa cum Gaia mă făcea să plutesc şi îi cînt Honesty a lui Billy Joel fără cuvinte, doar melodia, dar atunci deodată apare o gaură în piscină ca în piscinele din plastic, iar apa se scurge afară încet‑încet pînă ce rămînem aşezate pe fundul piscinei goale pline de monezi de un şekel pe care lumea le aruncase punîndu‑şi o dorinţă.

Am uitat să‑mi vopsesc părul, şi toate pisicile din cartier vin să le dau mîncare.

Sînt în ghereta nenorocită din Arava. Dar am vîrsta de acum. Fără uniformă. E întuneric, şacalii urlă şi iar mă cuprinde frica îngrozitoare că nu am pe nimeni şi sînt singură. Complet singură pe lume. Inima îmi bate repede de frica de singurătate. Încerc să‑mi spun că sînt deja mamă şi am copiii, dar nu ajută, bătăile inimii se accelerează şi telefonez la ERAN ca atunci şi mi‑e ruşine că după douăzeci de ani m‑am întors exact în acelaşi loc dar în loc de ERAN îmi răspunde Eran, adjunctul de la marketing, cel cu umerii largi şi în timp ce visez mă întreb ce sens are faptul că‑l visez pentru a doua oară.

Sîntem în biroul primarului-adjunct din Lefkara, în Cipru, unde ne‑am căsătorit, de data asta am venit ca să ne despărţim, dar a apărut o problemă: braţul meu drept e grefat pe braţul lui stîng. Primarul-adjunct se uită cu lupa şi se scuză că aşa ceva nu se poate opera. 

M‑am dus să‑l vizitez pe Ari la Ihilov, mă tot învîrt printre camere cu un buchet de flori, dar în toate camerele de la oncologie sînt doar femei chele care seamănă cu mama mea, deşi mama a murit de infarct. La recepţie întreb unde e Ari, dar sora verifică pe calculator şi‑mi spune că Ari e internat de fapt la Tel Hasho­mer. Cum de nu ştii unde e internat cel mai bun prieten al soţului tău, mă mustră ea luîndu‑mi florile din mînă ca şi cum aş fi picat la un examen, şi acum nu mai e nimic de făcut. Mă duc la Tel Hashomer, am chiar numărul camerei, doisprezece, dar cînd intru îl văd pe soţul meu în pat, cu perfuzie, cu ochii închişi, iar Ari care stă lîngă el îmi spune: Îmi pare rău, ai ajuns prea tîrziu. Plîng în vis, foarte tare, fără să înţeleg cum mi‑au ascuns adevărul în tot acest timp.

Este vreun personaj biblic la care ţineţi în mod deosebit? 

Din cînd în cînd îmi caut o gaură în care să mă ascund de lume pentru un timp. Ca Iosif. Fiul făcut la bătrîneţe de patriarhul Iacob, pe care fraţii lui îl urăsc şi cu care nu vorbesc. Pentru început se retrage din realitatea prea dură în vise, iar cînd nu mai reuşeşte să viseze se retrage într‑un puţ. Ştiu că nu e interpretarea acceptată a acelor evenimente, dar asta e doar pentru că lumea nu dă atenţie altui abis creat între versetul „Atunci a zis Iuda către fraţii săi: Ce vom folosi de vom ucide pe fratele nostru şi vom ascunde sîngele lui? Haidem să‑l vindem ismaeliţilor… “ şi versetul imediat următor „Iar cînd au trecut negustorii madianiţi pe acolo, fraţii au tras şi au scos pe Iosif din puţ şi l‑au vîndut pe el ismaeliţilor cu douăzeci de arginţi. Şi aceştia au dus pe Iosif în Egipt“.[1] Cum poate fi interpretat faptul că Iuda îşi convinge fraţii să‑l vîndă pe Iosif, însă cel care îl vinde de fapt – conform versetului următor – cîştigînd douăzeci de arginţi! – sînt de fapt madianiţii? Nu e decît o explicaţie plauzibilă: în intervalul dintre cele două versete, Iosif a refuzat să iasă din puţ. Nu s‑a agăţat de frînghia aruncată de fraţii lui în puţ. Aşa că nu l‑au putut scoate la suprafaţă. Cu simţurile lui ascuţite, a înţeles Iosif că numai în întunecimea puţului va putea visa nestingherit, fără ca fraţii lui să‑l ia în rîs ca fiind „stăpînul viselor“ şi ca nimeni să nu‑l blameze pentru conţinutul lor.

Timp de şapte zile şi şapte nopţi a visat Iosif monezi de aur şi numeroase divinităţi şi un spic cu care o mînă frumoasă necunoscută să‑l mîngîie încet pe clavicule, vise pe care Biblia nu a îndrăznit, nu putea îndrăzni, să le consemneze în naraţiunea oficială. În acelaşi timp au trecut pe lîngă acel puţ unde se ascundea el canaaniţi, iebusiţi şi hitiţi. Însă Iosif, deşi era foarte flămînd, nu li s‑a adresat. Cu nici un chip. Încă nu‑i era destul de dor de viaţa adevărată şi de suferinţa pe care o aduce. 

În ultimul lui vis, în ultima noapte, Benyamin, fratele lui mai mic fusese devorat de un animal sălbatic, iar Iosif s‑a dus să plîngă la mormînt…

Şi numai cînd s‑a trezit din acest vis, numai după ce şi‑a şters lacrimile adevărate de pe obraji…

I‑a strigat pe madianiţii care treceau pe lîngă puţ. A prins frînghia pe care i‑au aruncat‑o. S‑a căţărat cu ajutorul ei afară la lumina orbitoare. Şi s‑a întors, cu inima bătîndu‑i puternic, să‑şi îndeplinească rolul din Biblie.

Cărţile sînt uneori – şi pentru cititori şi pentru scriitori – o gaură în care să se ascundă.

Chiar şi interviul acest e o astfel de gaură.

Pentru a nu şti ce se întîmplă afară.

Dikla mi‑a telefonat după Shabat de la ashram spunînd: Mai am nevoie de încă puţin timp singură. Avea vocea schimbată. Un fel de politeţe în voce. Sigur, am spus. Sigur. Apoi a cerut să vorbească cu copiii: după care mi‑a trimis un SMS cu diverse sarcini legate de bat‑mitzva care trebuiau îndeplinite în săptămîna următoare. Eram la curent cu toate, dar i‑am răspuns totuşi: Am primit. Se va face. Petrecere frumoasă. Te iubesc. N‑a mai răspuns. Şi nici în zilele următoare n‑a mai răspuns la telefon. Pe site‑ul ashramului am citit că săptămîna asta are loc un festival tantra, şi participanţii sînt invitaţi să participe la workshopuri numite „eliberarea zeiţei interioare“, „dansul inimii“ şi „pînă la următorul deliciu“. Asta nu m‑a liniştit, dar ce puteam face. Duceam copiii la cercurile lor. Îi aduceam de la cercuri. Îi duceam la aniversări. Îi aduceam de la aniversări. Mi‑am luat răspunderea şi i‑am hrănit, i‑am învelit, i‑am dezvelit, iar după ce se culcau mă uitam un timp la poza lui Maayan sau la televizor pînă adormeam. Niciodată nu adormeam la televizor cînd Dikla era acasă.

În timpul celei de‑a treia nopţi fără ea mi‑am amintit de momentul în care copilul din Ai toată viaţa înainte îl întreabă pe bătrînul Hamil: Poţi trăi fără dragoste? Dar n‑am reuşit să‑mi amintesc ce a răspuns Hamil.

În a patra noapte fără Dikla mi‑a venit ideea că poate săptămîna asta e un experiment prin care ea vrea să verifice cum e, în teorie, să trăieşti singur. În a cincea noapte am ajuns la concluzia că nu se va mai întoarce. Există poveşti de genul ăsta. Mamele din acele poveşti, cele care într‑o bună zi pleacă, lasă în urmă un soţ cu inima frîntă, copii marcaţi pe viaţă – mamele acelea sînt întotdeauna înalte şi drăguţe, ca Dikla. Şi e întotdeauna un bărbat la mijloc. 

N‑o să facă ea asta, am încercat eu să mă calmez, nu e genul, dar în acelaşi timp mi‑am adus aminte de secvenţe neînsemnate din viaţa noastră comună cînd ceva ţîşnea din ea dintr‑odată, fără nici un semn prevestitor, iar eu priveam uimit cum femeia aceea rafinată îl pocnea pe un şofer care o blocase pe Ibn Gvirol. Sau se ridică în mijlocul premierei la festivalul de cinema de la Ierusalim şi îi strigă lui Lars von Trier că e bolnav mintal, sau opreşte maşina în mijlocul şoselei Ghea şi coboară din ea pentru că am îndrăznit să o critic pe soră‑sa; sau părăseşte şoseaua, în Creta, spre o livadă cu măslini, opreşte maşina şi începe să mă pipăie între picioare.

În a şasea noapte fără Dikla îmi închipuiam deja cum arată bărbatul cu care se distrează în ashram. Văduv, bineînţeles. Ochii i se umezesc întotdeauna cînd vorbeşte despre văduvi. Nevasta văduvului aceluia a murit de boală acum mai puţin de un an, iar el a rămas singur cu cei doi băieţi. Vacanţa asta în ashram e prima pe care el şi‑o permite. A adus şi o chitară. Ca să cînte noaptea lîngă focul de tabără. Dacă va fi vreunul. Cu chitara şi şalvarii şi cu dreadlocks, seamănă puţin cu Mosh Ben Ari, dacă te gîndeşti bine. Mosh Ben Ari cu o privire melancolică. O combinaţie în faţa căreia Dikla nu va rezista mult timp. Pe cînd eu pregătesc sendvișuri, ei stau de vorbă acolo în tihnă. Ea şi văduvul cel melancolic Mosh. Pe cînd eu fac lecţii împreună cu Noam, ea precis îl invită să continue conversaţia în coliba ei de chirpici. Sau poate că el o invită să continue masajul picioarelor în coliba lui. Sau poate se zbenguie în vreun jacuzzi. Pe jumătate goi. Sau nu pe jumătate. Ea se străduieşte să nu se uite, dar se adevereşte că fiecare bărbat are atuurile lui, iar el se străduieşte să se uite şi descoperă secretul cunoscut nu­mai de mine, şi anume că Dikla e şi mai frumoasă fără haine decît cu haine, şi atunci, după ce el se apleacă uşor spre ea şi ea se apleacă şi ea uşor, au depăşit punctul de neîntoarcere, ea hotărăşte să nu se întoarcă. Iar cînd se va întoarce după cîteva luni sau ani, el va fi cu ea, ţinînd‑o de mînă, iar cînd eu încerc să protestez, el îşi scutură dreadlocks dintr‑o parte în alta, ca şi cum eu l‑aş fi dezamăgit personal, punîndu‑şi mîna cea liberă pe umărul meu şi spunînd aşa e, bătrîne, uneori sîntem puşi la pămînt.

[1]. Facerea, 37, 26–28.

Traducere din engleză de Marlena Brașter

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2022

image

În 2018, imediat după publicare, Ultimul interviu a urcat pe prima poziție în topul vînzărilor de carte din Israel și s-a menținut acolo 30 de săptămîni. În 2019 a fost bestseller în Italia, desemnat de Corriere della Sera una dintre cele mai bune cărți ale anului. Romanul a fost finalist al National Jewish Book Award, nominalizat în Italia la Premio Lattes Grinzane, și în Franța la Prix Femina étranger.

Fiecare întrebare din tulburătorul roman confesiv Ultimul interviu deschide o ușă către o cameră tainică a vieții protagonistului. Și fiecare dintre răspunsuri dezvăluie că în miezul oricărui adevăr există un sîmbure de minciună, iar în urzeala oricărei minciuni este țesut și un fir de adevăr. Surprinzător pe fiecare pagină, Ultimul interviu mizează pe fragilitatea graniței dintre speranță și amăgire, dragoste și ură, realitate și ficțiune.

Sub aparența unei suite de întrebări și răspunsuri – un interviu pentru un site dedicat literaturii –, Eshkol Nevo construiește un roman profund și captivant despre un scriitor israelian de succes, care îi seamănă neliniștitor de mult. Fiecare întrebare este punctul de plecare al unui fir narativ, iar din mănunchiul acestora se țese confesiunea curajoasă  a unui bărbat silit să constate că tot ce a clădit pare să se năruie. Căsnicia lui este într-un impas pe care singur l-a creat. Fiica lui cea mare a plecat de acasă, simțindu-se trădată de un tată pentru care realitatea e o sursă de ficțiune, iar sentimentele celor dragi, un izvor de inspirație. Prietenul cel mai bun este lovit de o boală necruțătoare, dar poveștile nu îi pot alina suferința. Început cu dezinvoltură și chiar frivolitate, interviul devine tot mai serios, silindu-l pe artistul matur să își reconsidere istoria personală: a fost literatura un refugiu din fața vieții, sau i s-a substituit, iar acum el trebuie să plătească prețul?

„Prin complexitatea lui, acest roman ne avertizează: jocul pe care și-l permite naratorul-protagonist între virtual și concretul care lovește în plin e un joc periculos, desființarea  frontierei dintre real și imaginar are un preț. Cînd autorul se lasă tentat de «marea posibilităților nelimitate», ficțiunea invadează realul, iar atunci, căzînd în goluri de realitate, poate deveni distructivă.“ – Marlena Braeșter

„O lectură captivantă… Eshkol Nevo forțează – la nivel tematic și stilistic – limitele ficțiunii, provocîndu-și cititorii să își re­considere neîncetat viziunea despre adevăr și imaginație. O carte îndrăzneață, de o frumusețe copleșitoare.“

Kirkus Reviews

„Intim, derutant, ludic.“

Marianne

„Eshkol Nevo scrie cu talent, cu umor și cu inteligență… Prietenie, invidie, iubire, nefericire, puterea de a merge mai departe – nimic nu-i scapă.“

Roddy Doyle

„Prietenie, familie, dragoste sînt temele predilecte ale lui Nevo în acest roman. Multe dintre poveștile din carte sînt emoționante, revelînd capacitatea scriitorului de a-și demonstra compasiunea. Măiestria cu care analizează și descrie cele mai intime sentimente pare infinită.“

World Literature Today

„Captivant. Un ingenios și cuceritor portret al artistului nu chiar la tinerețe. “ 

Booklist

„Nevo este un strălucit chimist într-ale literaturii.  

Etgar Keret

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat șapte romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Simetria dorințelor(Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017), Ultimul interviu (Ha-Reaion Ha-Acharon, 2018; Humanitas Fiction, 2022) și Gever Nichnas Ba-Pardess (Informații din interior, 2021). Toate romanele sale sînt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Simetria dorințelor și Trei etaje, au fost dramatizate. Trei etaje a fost ecranizat de Nanni Moretti, pelicula fiind nominalizată la Palme d’Or la Cannes în 2021. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece țări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK și Other Press USA etc.), căr­țile sale au fost premiate atît în Israel, cît și în străinătate. Romanele Neuland și Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case și-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Simetria dorințelor a primit, în 2011, Premiul ADEI-WIZO în Italia și a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în Austria. Neuland a fost inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină și medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lîngă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficțiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: Manualul complet al unei separări, 2002), și al unei cărți pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

Citeste continuarea pe dilemaveche.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

Republica pensiilor

Urmatoarea stire

WhatsApp: Masura SECRETA, ce Schimba pentru iPhone si Android

Stiri pe aceeasi tema