DW: Alina Şerban, stăm de vorbă după spectacolul “The Best Child in the World”, aplaudat frenetic de publicul sosit la festivalul din Oberhausen. Cu ce gânduri pleci de aici?
Am găsit aici un public atât de cald şi de primitor. Pentru mine ca artist, astăzi este ca un vis. Eu sincer trăiesc într-o lume a discrepanţelor. Tot timpul. Fie mi se întâmplă zile de genul ăsta în care îmi vine să mă ciupesc, fie nu sunt absolut deloc importantă, ba mai mult: de ce am îndrăznit să vorbesc, cine mă cred? Dacă aţi trăi cu mine, aţi vedea aceste discrepanţe. Eu nu ştiu uneori la ce să mă aştept tocmai din cauza acestor discrepanţe, care de obicei vin din partea structurilor, nu neapărat a oamenilor. N-aş vrea să pun vină asupra oamenilor. Pentru că de fapt acest pariu – şi îi mulţumesc lui Dumnezeu – mereu l-am câştigat: pariul cu publicul. Cumva, pe podul pe care vreau eu să-l construiesc, ajungem mereu împreună. Ei nu mă lasă singură pe undeva. Vin şi ei pe pod să mă întâlnească. Însă discrepanţele, ca să clarific, vin de la structură. De la sisteme, în care vocile ca mine încă nu sunt importante, ca să zic aşa.
Şi ce crezi că ar trebui făcut?
Să existe posibilitatea de a deschide uşa mai multor voci. Ca să putem normaliza genul acesta de întâlniri. Eu nu ar mai trebui să fiu specială în niciun fel. Şi nici nu mă consider în niciun fel specială. Niciodată n-aş vrea ca eu să fiu într-un spaţiu dacă, din punct de vedere artistic, nu mă ridic la acest standard. Niciodată nu aş vrea să fiu aleasă pentru că sunt femeie, pentru că sunt romă. Standardul artistic trebuie să primeze. Apoi unicitatea vocii pe care o am. Unicitatea poveştii şi a universului pe care le aduc. Şi nicioată din milă. Dar ce ne facem când ai standardul, când ai tot, dar uşa ţi se închide în nas? La asta mă refer: la structurile care ar trebui să mai deschidă uşi. Eu sincer cu asta încă mă mai zbat şi cred că şi mulţi alţi artişti. Să se deschidă uşi, să fii invitat…
Institutul Goethe s-a implicat mult în realizarea acestui proiect, a festivalului New Stages South East şi a prezentării spectacolului „Cel mai bun copil din lume” aici, pe scena teatrului din Oberhausen.
Mă bucur că în afară de acest spectacol, pelicula „Gipsy Queen”, de exemplu, a ajuns, graţie Goethe-Institut, la San Francisco şi că va ajunge la Marsilia, în mai. Acest lucru se întâmplă pentru că cineva cu mai multă putere înţelege că poveşti de genul acesta nu prea se spun şi că oamenii trebuie să aibă acces la ele. Însă fără structuri, fără ca un festival să te invite, rămâi acasă cu povestea ta. E minunat că Goethe-Institut a putut să vadă potenţialul acestui tip de…
