Ţestul de pâine pe vatră, cel mai vechi cuptor mobil al românilor. Tradiţia, continuată de un tânăr inginer din Beuca

Povestea ţesturilor de pâine pe vatră care ajung astăzi în toate colţurile României a început cu 10 ani în urmă în Beuca, Teleorman, în familia Dumitru. În curtea familiei s-au adunat, ca pe vremuri, câteva vecine şi au început să „joace“ pământul pentru ţesturi. Avea nevoie fiecare bătrână de câte unul, însă când te pui la treabă, nu iroseşti resursele. 

„Am făcut undeva la nouă bucăţi, a oprit bunica unul şi cele două vecine câte unul. Au rămas şase bucăţi cu care nu mai aveau ce face şi atunci am decis să încerc să le pun pe nişte site-uri de anunţuri de vânzări. Nu a existat niciodată intenţia de a vinde produsul acesta până atunci, a fost prima încercare, ce se pare că a reuşit“, şi-a amintit, pentru „Weekend Adevărul“, George Dumitru, un tânăr inginer din Bucureşti. 

George este astăzi, cel mai probabil, singurul care produce şi vinde anual sute de ţesturi pentru pâine. Spune că nici nu exista un preţ pentru ţesturi, dar a încercat să vadă cam care ar fi acesta şi până la sfârşitul acelui an a vândut cele şase bucăţi pe care le avea în plus. 

„Anunţul a rămas în continuare pe site-urile respective, pentru că nu l-am şters, şi telefoanele sunau încontinuu. De aici a apărut ideea de a produce altele şi de a le vinde. Acesta a fost punctul de cotitură, să zic aşa“, râde George Dumitru.

De la muşuroiul de pământ la matriţa de ciment

Cu zece ani în urmă, George era student la Politehnică. Nerăbdător ca oricât de des să poată ajunge în ograda bunicii, nu i-a fost greu să se ocupe în continuare de ceea ce tindea să devină o afacere. A terminat facultatea, s-a angajat, iar timpul a început să fie o problemă. Aşa a decis, cu trei ani în urmă, să mute producţia de ţesturi pe o proprietate din Buftea, unde putea ajunge mult mai repede atât în cursul săptămânii, după program, cât şi în weekend. 

Şi tot aşa a câştigat un partener de afaceri şi, cel mai important, un prieten: Daniel. În ultimii ani, şi-au crescut şi producţia, astfel că de la câteva zeci de ţesturi cât vindea familia Dumitru în primii ani, George şi Daniel au ajuns să trimită în toate colţurile ţării, în medie, 500 de ţesturi pe an.

Şi reţeta pâinii este furnizată odată cu ţestul FOTO: arhiva personală George Dumitru

„Noi păstrăm aceeaşi reţetă pe care o ştim de la bunica şi de la vecinii care au ajutat-o. Ce am mai făcut în timp a fost să standardizăm produsele, pentru că nu era un standard. Bunicile făceau asta pe nişte muşuroaie de pământ care erau făcute la ochi, cu mâna, cu sapa şi tot aşa. Noi am făcut nişte matriţe din ciment astfel încât să fie nişte dimensiuni standard. Avem trei mărimi acum, astfel încât fiecare persoană să-şi poată alege ce-şi doreşte, în funcţie de nevoie sau în funcţie de locul în care vrea să-l folosească. Aceste dimensiuni sunt din 10 în 10 centimetri: cea mică are 30 cm interior şi 40 exterior, următoarea cu 10 mai mult, cea mare având 50/60. Cu cât e mai mare, cu atât e mai greu“, a dezvăluit George, tânărul antreprenor.

În căutarea pâinii de altădată

Dacă puţini mai sunt astăzi cei care ştiu sau se mai încumetă să realizeze un astfel de cuptor mobil, te-ai gândi că la fel trebuie să fie şi cu cei dispuşi să-l folosească. Doar că piaţa a arătat altceva, a dezvăluit tânărul inginer. În pandemie, statul acasă i-a dus aproape în pragul depresiei pe mulţi români, în timp ce pe alţii i-a apropiat şi mai mult de lumea copilăriei şi tinereţii lor. S-au retras la sat şi au început să facă ceea ce nu mai făcuseră de mult, sau poate niciodată. 

„Au vrut să evite un pic oraşele şi să se mute în mediul rural, la casă, pentru că tot erau în izolare şi o astfel de idee le surâdea. Îşi ocupau timpul, la curte, şi încercau ceva nou. În acel moment, de exemplu, am avut o creştere a vânzărilor, nu o scădere“, certifică George.

Când vorbim de „profilul clientului“, tânărul vorbeşte de două mari categorii: pe de o parte sunt nostalgicii care caută astăzi gustul din copilărie şi vor cu orice preţ să retrăiască acele momente, fie şi doar mâncând o pâine sau un pui coapte în ţest, iar aceştia sunt cei mai numeroşi, iar pe de altă parte e vorba de cei care vor să încerce lucruri noi. Celor din urmă a fost nevoie să li se răspundă unei întrebări legitime: cum se foloseşte? Aşa că antreprenorul a făcut şi o broşură în care se regăsesc atât instrucţiunile de utilizare, cât şi fel de fel de sfaturi utile şi chiar reţeta pâinii de la bunica.

„La început, se întâmpla destul de des să ne-ntrebe cum se foloseşte, motiv pentru care am realizat această broşură care cuprinde toate etapele de utilizare – de la prima ardere până la modul de utilizare, timpii de făcut cu focul şi coptul pentru cocă sau pentru pui, chiar instrucţiuni cu privire la păstrare, la construirea unei vetre, reţeta de pâine… Toate aceste informaţii noi le-am strâns într-o broşură pe care o dăm gratuit – şi fără să ni se solicite – celor care achiziţionează de la noi. Pentru cei care vin şi le ridică de la noi facem şi demonstraţii de utilizare“, a mai spus tânărul inginer. 

Ba chiar, a dezvăluit George, cumpărătorii sunt dispuşi să ajute, pentru că e şi un soi de terapie, sau pot să participe efectiv la procesul de amestecare, care este partea cea mai grea a întregului proces.

„Doar prin călcarea cu piciorul“

George spune că puţini sunt cei care mai produc ţesturi pentru vânzare – de fapt, clienţii le transmit celor doi tineri că ar fi singurii. Explicaţia este că procedeul în sine necesită efort susţinut, „iar oamenii, astăzi, se cam feresc de munca fizică“. Un ţest nu este gata în câteva ore, nici măcar în câteva zile, ci presupune mai multe etape, din acest motiv şi bunicile se ajutau între ele.

La călcatul ţesturilor, cu 10 ani în urmă FOTO: arhiva personală George Dumitru

Oricât de mult au încercat să-şi uşureze munca, cei doi tineri nu au putut să găsească o altă metodă pentru amestecarea materiilor prime decât cea tradiţională. 

„Nu se poate să facem asta altfel decât prin călcarea cu piciorul. O sesiune de producere se realizează în mai multe etape: punerea la înmuiat a amestecului, cu minimum o zi înainte de călcare, ca să se înmoaie foarte bine pământul şi să poată fi omogenizat; amestecatul, călcatul cu picioarele, durează mai mult de o jumătate de zi. Urmează turnarea, formarea lor pe matriţe, care durează în funcţie de cantitate. Aproximativ cinci minute pe bucată, poate chiar mai puţin, acum, iar ca perioadă de uscare, aici depindem foarte mult de vremea de afară. Undeva la 10 zile stă pe matriţă, după care îl ridicăm de acolo şi îl întoarcem cu faţa în sus, ca să se usuce şi pe interior, unde mai stă aproximativ două săptămâni. Cu puţin noroc şi cu vreme favorabilă, cam într-o lună e gata“, a explicat tânărul. 

Dacă este o vară ploioasă, timpul necesar uscării se prelungeşte. Tinerii lucrează din luna mai până în septembrie, realizând cât pot de multe, astfel încât să-şi facă stoc şi să poată să vândă şi peste iarnă.

Pentru că producţia durează foarte mult, cei doi meşteri nu mai au timp să meargă şi la târgurile cu produse populare, răspunzând doar anumitor invitaţii. 

„Noi nu facem asta ca activitate principală, ci în weekend sau seara după serviciu. Fiind limitat timpul, nu avem cum să şi producem, şi să ne şi ducem în târguri cu ele, motiv pentru care ne-am axat foarte mult pe vânzarea online. Asta înseamnă Facebook, anunţuri pe site-uri de profil şi site, bineînţeles – testuripaine.com. Ne mai vin comenzi şi la telefon, în urma recomandărilor de la clienţi…“, a vorbit George Dumitru şi despre „politica de vânzări“ a firmei.

Ţesturile din curtea Moromeţilor

Pentru cumpărătorii care au folosit ţestul sau doar au consumat produsele astfel coapte nu este o surpriză că printre „ingrediente“, la realizarea ţesturilor, se foloseşte şi bălegarul de cal. 

„Foarte puţini sunt reticenţi. Majoritatea înţeleg rolul ingredientelor, acela fiind în special de omogenizare, de liant al argilei, pentru că, aşa cum gândeau străbunicii noştri, de pe vremea dacilor este prezent, l-au gândit şi realizat cu ce aveau pe lângă ei şi încercau să folosească aceste materii prime astfel încât să-şi creeze un cuptor. Sunt un pic curioşi, le spunem că joacă rolul de liant. Înţeleg că prin procesul de ardere toate acele mirosuri dispar şi pâinea în niciun caz n-o să miroasă, iar lutul începe să capete mirosul cărămizii“, a mai spus George.

Bunicile făceau asta pe nişte muşuroaie de pământ care erau făcute la ochi, cu mâna, cu sapa şi tot aşa. Noi am făcut nişte matriţe din ciment astfel încât să fie nişte dimensiuni standard.
George Dumitru, antreprenor

Nu este însă deloc treabă uşoară să obţii această materie primă, cu atât mai mult lângă Bucureşti. 

„Bălegarul am reuşit să-l luăm de la o herghelie de cai din judeţul Dâmboviţa şi argilă de la o carieră de piatră de lângă Ploieşti, din localitatea Stoeneşti. Cu argila e mai uşor, pentru că luăm o cantitate mare, care ne ajunge tot anul, dar cu bălegarul e mult mai dificil şi mult mai greu de obţinut, de transportat etc. Trebuie să fie cât mai proaspăt şi, dorind să facem mult, avem nevoie şi de cantităţi mari. Asta se obţine un pic mai greu, dar momentan suntem în cărţi, nu am rămas fără materia asta primă“, ne-a asigurat tânărul.

La Talpa FOTO: arhiva personală George Dumitru

Deşi ieşirile la târguri sunt rare, tinerii merg de fiecare dată la Talpa, în Teleorman, acolo unde, în curtea în care s-a filmat „Moromeţii“, se organizează un eveniment care adună meşteri şi rapsozi emblematici din zonă. George se bucură că a putut să o facă, de-a lungul anilor, şi pe bunica sa părtaşă la bucuria de a fi recunoscuţi drept păstrători ai unui meşteşug străvechi. Tot o mare bucurie este şi reîntâlnirea cu primii clienţi, care vin după ani buni şi spun că vor din nou produsul.

Teleormanul rămâne, de altfel, locul în care va reveni cu drag ori de câte ori va avea ocazia, a mai spus tânărul. 

„Eu am acum 30 de ani, dar în copilăria mea, grădiniţa şi toate vacanţele de vară le-am petrecut numai la bunici şi vă daţi seama că am fost legat. Curtea bunicilor există, din păcate bunica s-a stins anul trecut. În prezent, tatăl meu şi unchiul meu îşi mai petrec timp pe acolo, îşi pun roşii, se gospodăresc, dar activitatea meşteşugărească nu se mai desfăşoară. În schimb, eu, ori de câte ori am posibilitatea, transport de la Buftea la Beuca ţesturi. Lumea încă mai ştie şi nu vreau să le las aşa, uitate. Ducem produsele făcute deja şi cine are drum prin zonă, pentru că au mai trecut şi nu aveam, acum or să le găsească“, a mai spus George.

„Curtea bunicilor există, din păcate bunica s-a stins anul trecut“ FOTO: arhiva personală George Dumitru


„Ropotinul ţestelor“, doar de către femei mai în vârstă

Meşteşugul confecţionării ţesturilor vine din negura timpului. Era mult mai răspândit în satele de câmpie, atât în România, cât şi în Bulgaria, fiind recunoscut drept primul cuptor mobil. Doar femeile făceau ţesturi, a dezvăluit etnograful Rada Ilie, deşi procedura presupune un efort fizic considerabil. 

„Se adunau mai multe femei, luau un anume pământ – pentru că nu tot pământul putea să fie prelucrat pentru ţesturi, trebuia să aibă şi suficient nisip. Îl aduceau, îl stropeau cu apă şi a doua zi îl călcau cu piciorul. Se adunau mai multe femei, făceau un vraf rotund şi tot pământul era călcat cu piciorul. Apoi, o bătrână trebuia să ştie să întindă pământul de ţesturi pe muşuroaie făcute din pământ pe care se aşezau foi de lipan, foi mai late, şi se dădea forma de ţest“, a dezvăluit etnograful pentru „Weekend Adevărul“.

FOTO: arhiva personală George Dumitru

Făcutul ţesturilor nu era un meşteşug permis oricui. Pentru că în acest cuptor se coceau nu doar pâinea de zi cu zi, ci şi colacii şi prescurile împărţite pentru sufletul celor morţi, femeile în vârstă erau în mod special implicate.

„Treaba era ca cele care lucrau la ţesturi să fie femei mai în vârstă, având în vedere că în aceste ţesturi de pământ se coceau colaci pentru pomeni, pentru ritualuri de înmormântare, şi se credea că e necesar să fie lucrate de femei mai în vârstă“, a întărit etnograful Rada Ilie.

Timp-limită: finalul seceratului

„Călcatul“ ţesturilor avea chiar o denumire. „Ropotinul ţestelor“ i se spune la sat, iar acest obicei care strângea laolaltă femeile din fiecare cătun putea să aibă o dată diferită în funcţie de localitate. 

„Făceau asta în primăvară, ca ele, până la secerat, să aibă timp să se usuce şi să poată fi folosite după treierat. Înainte chiar nu se ajungea făina de la an la an şi când treierau, sigur şi măcinau şi aveau făină proaspătă. Mai ales la noi, în zonă de câmpie, în fiecare localitate, în fiecare cătun, femeile se adunau şi făceau aceste cuptoare. Atunci când frământau pământul, mai puneau şi puţini câlţi (n.r. – cânepă tocată) şi balegă de cal, ca să iasă compoziţia foarte bună şi să nu se crape. Se uscau mai mult la umbră decât la soare, iar după ce erau uscate se spoiau şi se pregăteau pentru copt pâinea“, a detaliat Rada Ilie.

Făceau patru-cinci pâini pe zi, pentru că erau gospodării cu mulţi membri în familie şi sigur că pâinea se mânca foarte repede. În fiecare zi trebuiau să coacă pâine în ţest.
Rada Ilie, etnograf

Femeile erau nevoite să-şi construiască an de an ţestul, pentru că acesta era intens folosit şi rar putea fi păstrat de pe un an pe altul. 

„Făceau patru-cinci pâini pe zi, pentru că erau gospodării cu mulţi membri în familie şi sigur că pâinea se mânca foarte repede. În fiecare zi trebuiau să coacă pâine în ţest. Veneau la muncă, luau pâine cu ei, dar ce era foarte important pentru cuptorul acesta mobil, că atunci când erau momente mai dificile prin care au trecut, luau făină şi ţestul cu ei şi când se ascundeau prin păduri, curăţau, făceau vatră de foc, şi acolo puneau ţestul. Frământau şi făceau o pâine în spuză şi astfel era mâncarea cu ei. Dacă erau fugiţi de acasă, plecaţi, ascunşi, le era foarte de folos cuptorul acesta, pentru că puteau să-l ia cu ei“, a mai spus etnograful.

FOTO: arhiva personală George Dumitru

Un alt avantaj important al ţestului era acela că nu necesita pentru încălzire lemn de foc, în satele de la câmpie acesta nefiind foarte la îndemână. Ţestul putea fi încălzit cu vreascuri, cu resturi din ieslea animalelor, cu joarde rezultate de la tăierea viei în primăvară, cu coceni etc. Atunci când nu se mai putea folosi, ţestul nu se arunca oriunde, ci în „loc curat“, aşa cum de altfel se proceda şi cu jugul boilor, nici acesta din urmă neputând fi ars sau aruncat la groapa de gunoi, ci era lăsat să fie distrus de acţiunea timpului şi a vremii.

Vă recomandăm să citiţi şi: 

Truda „facerii” unui muzeu. Cum a fost desfiinţată Etnografia pentru o expoziţie permanentă dedicată „Epocii Nicolae Ceauşescu“ 

Ciocnirea dintre tradiţie şi modern în căsătorie. Ce obiceiuri de nuntă „se mai poartă” în zona Moldovei

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste continuarea pe adevarul.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

Porți anti-sinucidere vor fi instalate la metroul bucureștean

Urmatoarea stire

Donald Trump a părăsit consiliul de administraţie al Trump Media & Technology Group care deținea Truth Social, rețeaua de socializare alternativă la Twitter

Stiri pe aceeasi tema