Scornicești, Sconicești/Ce mai scornicești?

Doamne, de cîte ori am trecut spre Craiova și de cîte ori m-am întors, cînd am dat cu ochii de Scornicești, mi-a tot fugit mintea la cîte cele care mai de care.

Dar mai ales la anii despre care cei tineri nu știu mare lucru, și la sistem, și la spaima unora cînd auzeau de numele orașului și de ”tovarășul”.
Cînd ziceai Scornicești parcă te lua frica. Mai bine să n-ai de-a face cu el, mai bine să treci mai repede, mai bine să nu-ți aduci aminte, mai bine să nu-ți audă cineva gîndurile. Și, în același timp, te încerca o curiozitate nebună, inexplicabilă, de aruncat o privire într-un loc interzis și periculos. Cum arată satul lui Nicolae Ceaușescu, acolo unde se găseau de toate, acolo unde lucrurile mergeau ca pe roate, ca un model pentru tot socialismul românesc?

Pe drumul de la Craiova spre București am mai dat o dată de indicatorul spre Scornicești. Numai că, de data aceasta, în loc să accelerez ca să scap cît mai repede de intersecția de drumuri, am zis, gata, intru la Scornicești să văd ce s-a mai ales de locul de naștere al ”Stejarului”.

După 30 de ani, prin satul lui Nicolae Ceaușescu cam bate vîntul, fără să fie pustiu. De la prima, se vede clar că lucurile nu mai merg ca altădată. Comuna înfloritoare devenită oraș se cam întoarce la rădăcinile sale rurale. Arată mai ponosit, cu buruieni pe marginea drumului, cu case neterminate sau de modă veche, cu multe spălătorii auto și cu păcănele și case de pariuri sportive, cu blocuri înșirate mai mult de partea dreaptă a șoselei principale, ajunsă la un pas de a redeveni ulița mare a Scorniceștilor. Scorniceștii de astăzi duc lipsă de clădiri noi și spectaculoase. Puțini se încumetă să construiască. Orașul nu mai este la modă și, în loc să crească și să se dezvolte economic, stagnează și, din multe privințe, se chircește și scade. Nu mai sunt fabrici, nu mai este faimosul CAP, erou al agriculturii socialiste, nu mai este nici faimoasa și huiduita echipă de fotbal, nici familia care să miște lucrurile și să bage restul oamenilor în sperieți. Mulți au plecat la muncă în străinătate, alții au șters-o la Slatina, la Craiova sau în Capitală pentru că afacerile de altădată nu se mai pot învîrti în acest loc umflat cu decretele și cu alocările de la București. Orășelul agricol a început să arate ponosit. Ce construiești astăzi mîine valorează mai puțin. Cine știe, peste cîteva decenii, cînd oamenii din alte locuri vor începe să uite sau cînd se vor întoarce cu smerenie, poate că pămînturile și locuințele vor avea altă valoare. Acum, nu. Parcă au rămas doar cei fără alternative, cei resemnați, cei copleșiți de ani și cei cu mize mici. Abia spre capătul celălalt al urbei se mai sapă la nu știu ce canalizare sau alimentare cu apă, semn că încă se mai găsesc bani și pentru trufașul oraș care în decembrie 1989 era la un pas de incendiere.

Am ajuns și la prima casă pe stînga, după al doilea pod, căsuța proverbială din albumele cu Nicolae Ceaușescu, din paginile aniversare ale ziarelor dedicate lui în ziua de 26 ianuarie, locul de la care a plecat în lume ”tînărul comunist Nicolae Ceaușescu”, omul care a crezut că visele și speranțele oamenilor pot fi dresate și puse în cor.

Curtea arată destul de bine, cu iarba îngrijită, cu multe rînduri de viță de vie pe partea stîngă a intrării și cu o peluză tunsă în fața casei, pe care tronează bustul alb și exagerat de mare al lui Nicolae Ceaușescu.

Am tot fotografiat peste gard și am citit panoul turistic redactat cu precauție ca să nu enerveze. Nici țipenie de om. Eram singurii curioși, ca niște întîrziați care au ajuns la un magazin după ora închiderii. Și cum fotografiam și ne chioram noi peste gardul din stinghii, iaca se apropie din fundul curții o doamnă mai spre pragul pensiei care ne întreabă dacă dorim să vizităm.
-Cum nu?
Și am intrat în curtea casei lui Nicolae Ceaușescu, aceeași ca în aniversările ”tovarășului”, dar parcă mai mică și mai umilă, mai amărîtă decît orice căsuță de la Muzeul Satului sau de prin alte așezări din Cîmpia Română. Acoperișul din șindrilă arată bine, deși arată vechi, de peste ani. Pridvorul din lemn umbrește intrarea casei și duce direct în odaia cu vatră largă și cu un horn burdihănos sub care se aprindea focul de seară și de la care se răspîndea căldura. În dreapta și în stînga, cele două încăperi de dormit, mici, întunecate, reci, una cu dușumea, alta cu vatră de pămînt amestecat cu nisip și bălegar și în care lipite de perete se mai află paturile în care trebuie să se fi înghesuit numeroasa familie a Ceaușeștilor.

Pe pereți, fotografii ale ”bătrînilor”, Andruța și Alexandra, părinții la o vîrstă înaintată și încă una cu ”tovarășul” și ”tovarășa”. Și dacă nu mă înșală memoria, încă o fotografie cu ”marele conducător” mic și ciufulit, ca în cărțile de istorie ale vremii sale.

Ce mai spune casa lui Nicolae Ceaușescu? Că puterea trece ca ninsoarea. Că frica se topește și ea ca zăpada. Că părerile oamenilor se schimbă ca vîntul. Cu cîteva decenii în urmă casa era admirată și, în același timp, extrem de urîtă. În 1989, casa a scăpat de foc. De mirare că n-au devastat-o în semn de protest și ca semn de răzbunare pentru cele îndurate. Mai apoi, a fost ignorată și lăsată de izbeliște. Acum căsuța începe să prezinte interes. Parcă a pornit iar pe drumul de altădată. Te învață să iei aminte că, așa cum trece puterea, trec și fricile și părerile. Mai ieri era un simbol al unei povești de succes, apoi al unei povești aducătoare de nenorociri, iar acum începe să fie și semnul unor aduceri aminte cu care mulți se mîndresc. Au început să dispară semnele suferințelor și privațiunilor îndurate atunci. Cînd au povestea lor cei tineri zic că sunt fantezii nereușite.
Admiratorii chiar s-au străduit ca pe un postament de granit să ridice o statuie mare, aproape ofensatoare pentru mărimes căsuței ”ilustrului conducător”. Numai că n-au găsit nici banii și nici turnătoria care să facă din bustul de ipsos o lucrare în bronz care să reziste intemperiilor și vremurilor schimbătoare. Ploile și ultravioletele își spun cuvîntul și statuia așa lăcuită pentru protecție a început să crape exact pe la tîmpla dreaptă a ”primului președinte al României”, cum scrie pe postament.
– Cît ne costă biletul de intrare?
– Cît doriți dumneavoastră să ne lăsați pentru întreținere!
– Sunteți de la muzeu?
– Nu,domnule! Suntem din familie.
– Și locuiți aici, în curtea casei?
– Nu, domnule, nu. Stăm la bloc!
Cum va arăta povestea care se va țese în jurul casei lui Nicolae Ceaușescu peste 20-30 de ani sau peste o jumătate de secol?
Peste atîția ani vor întinde alte zile și alte nopți, alte lumini și alt întuneric care începe mă sperie și pe mine!

The post Scornicești, Sconicești/Ce mai scornicești? appeared first on Cotidianul RO.

Citeste continuarea pe www.cotidianul.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

Cele mai periculoase boli în societatea de azi

Urmatoarea stire

Pentru prima dată din 1945 încoace, un partid post-fascist se află la porţile puterii în Italia

Stiri pe aceeasi tema