Refugiat în România la 16 ani. Povestea lui Igor, adolescentul căruia îi e dor de Ucraina 

Pensiunea se află spre periferia de nord a orașului de provincie, în drumul către mănăstirea cocoțată pe deal și numită chiar așa: Mănăstirea Dealului. Prin fața mea trec mai întâi un adolescent, apoi o femeie de vârstă mijlocie. Mă privesc, curios, drept în ochi. 

O altă femeie mă întreabă ceva în ucraineană, dar am bănuiala că vrea doar să afle dacă vorbim aceeași limbă. Sunt aici la invitația Simonei, voluntară și administratoare a acestei pensiuni transformate în centru pentru refugiați. Am venit să-l cunosc și să stau de vorbă cu Igor, un adolescent de 16 ani care și-a găsit adăpost din calea războiului în România, la casa cocoțată pe deal.

Am ajuns la ora mesei în zona încăpătoare, luminoasă, unde aproximativ patruzeci de oameni îmbrăcați în haine comode, de casă, mănâncă supă de tăiței și ardei umpluți. Simona, voluntara care mă conduce înăuntru și îmi face prezentările, schimbă vorbe cu toată lumea, ba în engleză, ba în română, ba în ucraineană. Oamenii o întâmpină cu zâmbete și-o amabilitate exagerată. 

Organizarea locului nu-i treabă ușoară, mai ales când pensiunea este ocupată și de câte optzeci de suflete odată, dar Simona are totul într-un document Spreadsheet și o mai are și pe doamna Darina, în care are încredere absolută. Pe mâna ei lasă fondurile, organizarea camerelor, cumpărăturile săptămânale („o femeie deosebită…”), în vreme ce responsabilitățile casei, gătitul, spălatul vaselor și curățenia sunt făcute prin rotație, astfel că tuturor le vine rândul. 

Pensiunea aparține bisericii baptiste din oraș. De altfel, cel mai mare ajutor financiar vine din partea bisericilor evanghelice din zonă, spune Simona, ea însăși o creștină baptistă convinsă. 

La bunul mers al lucrurilor în pensiune a contribuit prefectura, dar și cei de la Crucea Roșie și ONG-urile din oraș. Liceul de muzică s-a implicat și a ajutat cu un concert caritabil. 

Ascultând-o pe Simona vorbind, ai impresia că nu există fărâmă de răutate pe lume și că nimeni nu se mai îndeletnicește cu nimic altceva zilele astea în afară de facerea de bine.

Pensiunea de la Mănăstirea Dealului. Foto: Iulia Hau

Igor apare în sala de mese, strângând vasele și curățând salonul după meseni. Are statură medie, ochi albaștri și păr blond, ondulat și prins la spate într-un coc neglijent. Pare ușor precipitat, dar nu știu dacă din pricina responsabilităților casnice de la pensiune sau a discuției pe care urmează să o purtăm.

Originar dintr-un orășel aflat în apropiere de Odesa, Igor locuiește în pensiune încă din martie, împreună cu mama lui. Tată nu mai are de mulți ani. Îmi spune cu zâmbetul pe buze și cu un ton degajat că se simte prea rău ca să asiste la școala online pentru elevii din Ucraina care se află peste hotare.

„Profesorii? Nu sunt mulțumiți, dar pur și simplu nu-mi pasă. Școala normală îmi place foarte mult, dar online e imposibil. Asist din vârful patului și mi-e teribil de greu să mă concentrez.”

Pare că a mai avut discuția aceasta de multe ori până acum, că a avut remușcări, conflicte, dar că a depășit momentele de vinovăție și că și-a asumat complet decizia.

„Mă bucur că mă aflu în România și nu în altă parte”

Casa lui Igor din Ucraina se află la cinci minute distanță de Marea Neagră, iar aceasta a fost prima vară în care nu a văzut marea. A vizitat în schimb Sinaia, Brașov, Castelul lui Dracula și București („Ooo, Sinaia is such a beautiful town!”). Simte adesea, însă, că își pierde prietenii – toți sunt împrăștiați care pe unde, ba în Franța, ba în Germania. Alții au rămas în Ucraina și, deși își dau mesaje, simte cum legăturile care-i uneau înainte se pierd. 

La pensiune, Igor și-a făcut prieteni de toate vârstele, sunt ca o mare familie, dar nu-i nici pe departe același lucru. Mama lui n-o spune, dar Igor așa simte: că dacă nu ar fi el, ea s-ar fi întors demult acasă, de unde bunica nu a plecat niciodată. Nu știe prea bine ce-i de făcut: să rămână aici, unde e confortabil, unde nu trebuie să se plimbe de colo-colo, să se întoarcă acasă, să se alăture fratelui său și familiei sale, care s-au stabilit în Statele Unite după ce a început războiul? 

Este pentru prima dată când Igor călătorește sau se află în altă țară și de aici, din România, răspunsurile lui au un ton intens patriot: „Vreau să fac o facultate în Ucraina, să am o educație ucraineană, să îmi sprijin țara, oamenii.”

Igor. Foto: Iulia Hau

Tânărul are și un plan B și vorbește și despre posibilitatea de a urma o educație în State, în cazul în care războiul continuă și se hotărăște să se alăture fratelui său. Exclude fără echivoc viitorul în România, dar și Europa de Vest. 

„Oamenii de acolo sunt nepoliticoși și foarte ocupați. Prietenii mei care locuiesc acolo acum îmi spun că occidentalii sunt așa îngropați în muncă, nu ca noi, ucrainenii, care suntem mai relaxați, mai zâmbitori. În plus, ei nu au nicio problemă să îți spună în față ceva urât, dacă asta cred despre tine. Mă bucur că mă aflu în România și nu în altă parte.” 


Tânărul vorbește și despre diviziunile din estul Ucrainei, dintre cei ce se revendică ucrainieni și cei care sunt pro-Rusia. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Unor oameni din Odesa (cei rusofoni) nu le place guvernul nostru și mereu spuneau asta înainte despre stat și despre vorbitorii de ucraineană. Acum aceiași oameni susțin că iubesc Ucraina și că urăsc Rusia. Eu întotdeauna am iubit Ucraina, cultura și oamenii săi. Mereu am vrut să vorbesc doar ucraineană, dar era foarte greu în Odesa, unde toată lumea vorbește rusă.

Mulți ucraineni, inclusiv prieteni de-ai mei, spun că au de gând să vorbească doar ucraineană. Vor să uite rusa, urăsc cultura rusă, armata, oamenii.

And I think it’s cool. Trebuie să uităm limba asta rea, pentru că ei ne-au ucis frații și cultura.”

Asemeni multor adolescenți, viziunea lui Igor este hotărâtă, tranșantă. Are o perspectivă care împarte lumea în linii clare și groase: Ucraina versus Rusia, vorbitorii de rusă versus cei de ucraineană, „noi” și „ei”, deși această diviziune trece prin propria-i persoană, vorbind ambele limbi și având origini de ambele părți ale granițelor actuale. 

Un studiu coordonat de Peter Pomerantsev (jurnalist, autor și cercetător britanic, născut într-o familie rusă din Kiev) arăta că Ucraina de dinainte de război avea o cultură caracterizată prin libertatea tuturor de a trăi conform propriilor credințe. Orașele cu o presupusă înclinație pro-rusă, precum Harkiv sau Odesa, se mândreau cu caracterul lor cosmopolit, în vreme ce orașe mai naționaliste, precum Liov, se remarcau printr-un potpuriu de limbi și biserici diferite. Ucrainenii erau obișnuiți să navigheze printr-o varietate de limbi și coduri culturale și erau uniți prin înțelegerea diferențelor dintre ei.

Cred că președintele nostru este o persoană atât de cool”, adaugă Igor. „La început (începutul carierei lui politice), mulți oameni îl considerau un clovn, dar cred că omul acesta este un adevărat erou, nu doar în Ucraina, ci în întreaga lume.

Cred că toată lumea știa, de fapt, că o să intrăm în război

Igor spune că războiul i-a apropiat pe ucrainieni de vecinii polonezi, care acum „sunt ca și frații noștri”, dar și de România, prin experiențele refugiaților de aici.

Nu am cunoscut niciun român care să spună ceva rău despre noi. Mereu am dat de oameni de treabă, care vor să te ajute, care înțeleg că ești din Ucraina. De două sau trei ori nu am plătit taxiul pentru că șoferul ne-a auzit că vorbim ucraineană și ne-a spus că nu-i nevoie să plătim.

Deși pentru oamenii din afara Ucrainei războiul părea puțin probabil, Igor spune că pentru cei din țară invazia era o certitudine.

Cu trei săptămâni înainte de război era o situație nasoală în Ucraina, peste tot se spunea că o să fie război: la televizor, pe Youtube, pe toate rețelele sociale, dar lumea nega asta. Deși aveam militari ruși la granițe, mulți adulți credeau că-i vorba doar de o provocare, nimic mai mult. Personal, cred că toată lumea știa, de fapt, că o să intrăm în război. Dar e greu să accepți acest lucru.”


Discuția ne este întreruptă de voci care se ridică din jur. Un bărbat înalt, bine făcut, cu barbă închisă la culoare o mustră aprig pe Simona, în prezența Darinei și a soțului ei, care comentează nemulțumiți în ucraineană: „Zi-ne tu cum să izgonim câinii!” Câinii ignoră totul, dar o iau la fugă de îndată ce bărbatul face gesturi amenințătoare în direcția lor. 

Igor schimbă cuvinte vădit nemulțumite cu o refugiată. Un misionar de origine americană încearcă să-l convingă pe bărbat că aici locuiesc mai degrabă femei și copii, care nu se pot impune în fața câinilor cu violență. După ce grupul se îndepărtează, Igor mă lămurește că omului nu-i plac câinii și că uneori îi bate, iar copiii văd asta. „It’s pretty bad. He is sort of our neighbour, our… boss, let’s say.” 


La început este greu să înțelegi că nu mai ai o viață normală”, își reia tânărul refugiat ucrainean propriile gânduri.

Mergi pe străzi și vezi elevi care merg la școală, în parc, se joacă. Unii ucraineni urăsc acești oameni cu vieți normale și, când văd zâmbete și fericire în jurul lor, vor doar să se întoarcă acasă. Bunica mea a trăit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și mi-a spus întotdeauna să fiu fericit că merg la școală, că am un cer normal deasupra capului, că am de mâncare. Abia acum înțeleg că eram cu adevărat fericit. Și bogat. Aveam casa mea, prietenii, Marea Neagră aproape de casă și, dintr-o dată, am pierdut totul.”

Îl întreb pe Igor de ce îi e cel și cel mai frică. Răspunde că cel mai teamă îi e că-și va pierde țara. „Că o să trăiesc fără țara, fără cultura mea, fără oamenii noștri”. Dar Igor rămâne optimist. „Iubesc Ucraina și cultura mea și cred că e imposibil ca Rusia să ocupe Ucraina.


Una dintre cercetările echipei lui Peter Pomerantsev, din 2021, încerca să scoată la lumină „ce îi unește pe ucraineni”, cetățenii unei țări cu o identitate atât de confuză, un teritoriu (așa cum menționează Igor) veșnic atacat de-a lungul istoriei de către marile puteri vecine: Imperiul Habsburgic, cel rus, polonezi, naziști și Uniunea Sovietică. 

Răspunsurile oamenilor când erau întrebați despre momentele în care s-au simțit cei mai mândri de faptul că sunt ucraineni se orientau cel mai adesea către momente de recunoaștere internațională: când un copil ucrainean câștiga un concurs de matematică, când un străin cunoscut în vacanță le spunea că știe unde se află Ucraina. „La momentul acela,” scrie Pomerantsev în The Economist, „credeam că această dorință se referă la identitate, o dorință de a fi cunoscut. […] Acum înțeleg că dorința de a fi văzut nu are legătură doar cu identitatea, ci și cu siguranța. Să fii văzut de lume înseamnă că ai mai puține șanse de a fi ucis.


Adolescentul ucrainean rămâne categoric. Pentru el, despărțirea de Rusia e definitivă și irevocabilă, chiar dacă în trecut unii ucraineni îi considerau pe ruși „frați” . „Cred că celelalte țări ar trebui să declare Rusia țară teroristă, să nu mai cumpere nimic de la ei și să închidă toate granițele astfel încât rușii să nu mai poată pleca nicăieri.”

Igor spune pentru PressOne că nu s-ar împrieteni cu nimeni care are pașaport rus pentru că ei poartă responsabilitatea pentru ceea ce face Putin.

Noi, în Ucraina, am făcut o revoluție și am arătat că suntem mai puternici decât guvernele noastre, fiind o națiune de adevărați eroi. Dar ei (rușii) sunt oameni fără voce. Dacă locuiești în Rusia, susții țara asta prin taxele pe care le plătești. Ai de ales între a omorî oameni și a sta acasă. Ei ne ucid frații și subvenționează războiul cu impozitele lor”, acuză Igor.


Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.

Citeste continuarea pe pressone.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

Femeie abuzată de un fost puşcăriaş, în scara unui bloc din Bucureşti:”Am avut instinctul de a fugi după el şi să-i fac o poză!”

Urmatoarea stire

A murit actorul Alexandru Arșinel / În vârstă de 83 de ani, acesta se afla internat la Terapie Intensivă, la Spitalul Universitar

Stiri pe aceeasi tema