Ana Maria Popescu: Au fost foarte mulți ani în care am petrecut sărbătorile departe de casă, poate de aceea acum tot ce îmi doresc este să stau acasă lângă ai mei. Țin minte un Crăciun petrecut în cantonamentul de la Satu mMare,antrenorii ne securizaseră perimetrul pentru că urma să petrecem acolo și Crăciunul și Anul Nou. Am rămas acolo în hotel, a ajuns și Moș Crăciun la noi, mai greu dar a ajuns și el. Pentru noi era important că eram împreună. Cu toții aveam același vis. Și asta poate alungă uneori dorul de casă.
Ana Maria Popescu: Acum reușesc să apreciez tot efortul pe care doamnele din viețile noastre îl depuneau pentru a pregăti mesele acelea îmbelșugate. În restul casei erau tată cu fratele meu care se ocupau de împodobirea bradului. O văd și pe Diana, cățelul familiei care efectiv nu știe unde să se împartă și pe mine, veșnic pusă pe șotii, care vrea să fure puțin din umplutura pentru cozonac, care ar vrea să atingă și ea globurile acelea moștenite din generație în generație, dar nu are voie că e prea mică, împiedicată, și le sparge, și cumva toată acea atmosfera de cald și bine. Atât de simplu, nu era nimic strălucitor, nu era nimic pompos, dar era atmosfera de împreună.
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News!
