În vechile târguri
ale orașelor, la 1820, petrecerile erau întreţinute de lăutari. Mai târziu,
după Mica Unire de la 1859, influenţa muzicii occidentale şi-a făcut simţită
prezenţa.
Formație de lăutari pe vremuri
Focşaniul
începutului de secol XIX era un oraş cu o viaţă economic destul de prosperă,
mai ales că se găsea în mijlocul podgoriilor.
În plus, oraşul era
unul comercial, astfel că e aici mişunau negustorii bogaţi, astfel că era un
mediu propice pentru lăutari să-i înveselească pe oameni cu prilejul diverselor
sărbători. Dintr-un document de la 1823, Focşaniul era la fel de bogat în
starostii de lăutari ca şi Iaşi sau Bucureşti.
Starostele, care era
conducătorul brreslei lăutarilor, era la acea vreme un bărbat din oraş pe nume
Stoian Ionică Cobzaru, care în schimbul unei sume de bani dădea voie lăutarilor
să cânte în ţinutul Putnei şi târgurile din zonă.
El era la curent cu
tot ce ţinea de această activitate, iar cântăreţii clandestini erau penalizaţi
şi pedepsiţi cu zece lovituri de bici.
“Un astfel de
staroste de lăutari, anume Dimitrie Fotescu, întâlnim şi mai târziu, la 2
ianuarie 1859, încheind contract cu Primăria Focşani pentru asigurarea
veniturilor starostiei de lăutari din târgul Focşani şi tot cuprinsul
ţinutului, în schimbul sumei de 1200 de lei, plătibili de staroste în patru
rate. Contractul era pe trei ani. Lăutarii erau obligaţi a da starostiei 10%
din câştigul lor. Găsim acum şi lăutari jidovi, care cântau pe la nunţi şi alte
veselii jidoveşti şi care de asemenea erau obligaţi să dea birul faţă de
starostia de lăutari. Pe lângă petreceri ca nunţi, hore, scrânciove, lumea
începe să se modernizeze cu alte petreceri, ca baluri şi baluri mascate”,
notează I.M Dumitrescu în lucrarea “Însemnări cu privire la oraşul
Focşani”, scrisă la începutul secolului XX.
Lăutarii şi muzica
orientală
Prozatorul român Nicolae Filimon, autorul “Ciocoilor
vechi şi noi”, care era cunoscut şi ca un important critic de
muzică, scrie în însemnările sale despre lăutari şi compoţiţiile lor că aceştia
erau influenţaţi în muzica lor de ritmurile orientale, din perioada domniilor
fanariote, situaţie care însă a început să se schimbe după 1858, când ţara s-a
deschis către occident.
„Lăutarii promovau muzica din marile oraşe orientale.
Astfel, lăutarii români au început să preia ritmurile orientale, întorcând
spatele influenţelor europene şi muzicii bisericeşti. Până aci arătarăm pe
lăutari compunându-şi cântecele lor pe teme din muzica bisericească şi turcească,
culese de pe la cântăreţii domnilor greci şi din escursiunile ce ei făceau
neîncetat prin oraşele cele mari ale Orientelui; dară de la introducerea
muzicei europene în armata noastră, şi mai cu seamă de la stabilirea teatrului
de operă în Bucureşti, orizontele lor de imitaţiune se mări: compoziţiunile
lăutăreşti începură a lua un caracter european, amestecat cu cel turcesc; prima
şi secunda parte a horelor începură a se compune din imitaţiunea unui vals sau
mazurcă, iar finalele era luat din muzica orientală. Acest gust de compoziţiune
amfibie începu la anul 1830 şi dură pînă la 1858, iar de aci înainte începu a
se auzi din timp în timp hore şi cântece de petrecere a căror esenţă muzicală
este cu totul europeană”, scria Nicolae Filimon.
Perioada progresului
muzica vine după 1858, când urmează o revoluţie muzicală cu misiunea
educării publicului spre muzica de bună calitate.
Aproape de anul
1900, în țară erau ţinute audiţii muzicale şi nu lipseau din repertoriu lucrări
alese din compozitori ca Beethoven, Mozart, Haydn, Handel, Verdi. Sălile de
concerte era întotdeauna plină, semn că oamenii iubeau muzica în formele ei
superioare.
