ÎN ADÂNCUL SUFERINȚEI O FEREASTRĂ DESCHISĂ
Pe când aveam treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani și citeam toate cărțile care‑mi picau în mână, cărțile părinților mei, cărțile pe care le furam și cărțile pe care le puteam cumpăra, m‑am întors, nu știu de ce, așa cum caută limba neobosită dintele lipsă, la acest vers francez pe care îl copiasem într‑un caiet
există întotdeauna în adâncul suferinței o fereastră deschisă o fereastră luminată
închideam caietul și mergeam să fumez pe ascuns după lămâiul din spatele grădinii. Pe când aveam treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani citeam cărțile care‑mi picau în mână, iar cum în casa părinților mei exista un lucru esențial și simplu numit bun‑gust, n‑aș putea să le întorc anumitor idioți plecăciunile cu care ei își însoțesc complimentele răsfățându‑mă întrucât invidia nu este punctul meu forte, mai ales invidia pentru ceea ce nu știu. Citeam cărțile pe care le furam de la bunicii și de la unchii mei și cărțile pe care le puteam cumpăra, și reveneam la caiet
există întotdeauna în adâncul suferinței o fereastră deschisă o fereastră luminată
mă așezam pe treptele de piatră și mă uitam îndelung la smochin, la fântâna aceea pe care mama ceruse să fie acoperită ca să nu cadă în ea copiii și la fereastra domnului Florindo cizmarul, repetând acest vers fără să‑l înțeleg dat fiind faptul că nu știam ce înseamnă cuvântul suferință așa cum mai târziu, în spital, vedeam muribunzi contemplându‑și cu uimire propriile mâini, până ce am pierdut caietul şi am uitat poemul. Sau mai bine zis: credeam că îl uitasem, când iată că mi‑a revenit în Angola, în Ținuturile de la Capătul Lumii, la zece mii de kilometri de Lisabona și la treisprezece mii de Moscova.
(cum preciza un indicator agățat de o sârmă ghimpată)
în mijlocul morții, al dezolării, al mizeriei și rezultând din acea eroare formidabilă despre care mi‑a povestit Ernesto Melo Antunes[1] într‑o scrisoare pe care cenzura militară nu a deschis‑o. Mi‑a reapărut în Angola, în Ținuturile de la Capătul Lumii, la căderea serii, zăceam în camera mea
(să‑i spunem cameră)
când, deodată, o penetrantă voce tipică de vânzător de ziare din Lisabona a început să facă reclamă ziarelor de după‑amiază, iar mlaștina aceea plină de puști și sicrie în care trăiam s‑a transformat într‑o stradă din cartierul Baixa. Vocea trâmbița despre ziarul de seară, o anunța pe Eva
— Cumpărați Eva do Natal cumpărați
cum făceau vânzătorii ambulanți la procesiunea Corpus Christi
— Pahar și lumânare zece bănuți paharul și…
