L-a folosit Iosif al II-lea pe Horea ca pe un pion împotriva conservatorismului nobiliar maghiar din Transilvania?

Nu din neștiință s-a răsculat poporul valah, ci, din contră, neștiința a fost cauza că atât timp acest popor a îndurat cu răbdare toate asupririle. Poporul valah credea că Dumnezeu însuși i-a impus această soartă. Dacă un popor stăpânit de atare prejudecăți, ajunge totuși să se răscoale ca să-și rupă lanțurile, a trebuit, evident, să aibă motivele cele mai legitime pentru asemenea acțiune.

Jacques Pierre Brissot[1] – A doua scrisoare către Iosif al II-lea

În anul 1784, începând cu 24 octombrie, odată cu chemarea de la Brad a lui Crișan, în numele lui Horea, și până în 7 decembrie, când oastea țărănimii a fost învinsă la Mihăileni de trupele imperiale, o răscoală pornită din mediul românesc a cuprins iobăgimea din Munții Apuseni și până în Maramureș, Sălaj și Sătmar, fără deosebire de naționalitate. Se împlinesc în acest an 238 de ani de la răscoala moților condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Tensiunile care au condus la izbucnirea acestui adevărat război țărănesc împotriva conservatorismului feudal din Transilvania s-au acumulat treptat, întreg procesul fiind favorizat de Curtea Imperială de la Viena, în special în timpul mandatului de împărat al lui Iosif al II-lea, care în încercarea de a impune reforme politice și sociale în această parte de imperiu s-a lovit de rezistența încăpățânată a nobilimii maghiare, respectiv a colonilor de origine germană, categorii deloc dispuse să renunțe la privilegii.

Autoritarismul centralist imperial vedea în atitudinea conservatoare a privilegiaților din Transilvania o piedică în calea construcției unui imperiu al bunăstării – așa cum era el imaginat în teoriile „iosefiniste” – pentru că opoziția lor era îndreptată inclusiv împotriva emancipării țărănești (care ar fi ridicat implicit românii majoritari pe un plan social din care puteau spera la construcția unui viitor prosper), ce ar fi avut ca rezultat lărgirea bazei de venituri pentru imperiu.

MARILE REFORME IMPERIALE

Încă din secolul XVI, habsburgii au manifestat interes politic deosebit pentru moștenirea regatului medieval al Ungariei și pentru Transilvania, dar abia în secolul al XVII-lea, pe măsură ce Imperiul Otoman s-a adâncit în criză, s-au creat condițiile pentru ca Imperiul Habsburgic să preia controlul în regiune, în urma tratativelor duse cu Mihail Apafi.

În 1688, Ungaria a denunțat suzeranitatea otomană și a acceptat protectoratul habsburgic, iar prin Tratatul de la Karlowitz (1699) Transilvania a fost integrată în Imperiul Habsburgic. În decembrie 1691, Leopold I de Habsburg a emis „Diploma Leopoldină”, care pentru un secol și jumătate a servit drept constituție pentru această nou integrată provincie.

Prin Diploma Leopoldină, Transilvania a devenit o provincie autonomă integrată în imperiu, iar titlul de principe i-a revenit împăratului. Pentru administrarea Transilvaniei a fost înființat în anul 1692 „Guberniul”, care din 1694 a avut la Viena o reprezentanță – „Cancelaria Aulică a Transilvaniei”. Chiar dacă Dieta Transilvaniei a fost menținută, i s-au retras treptat atribuțiile.

Împărăteasa Maria Tereza a fost adepta centralizării imperiului, politică continuată atât în perioada în care a coabitat la putere cu fiul său, Iosif al II-lea, cât și în perioada de domnie a lui Iosif, care a fost un autocrat convins. Rezultatul centralizării a fost acela că Dieta Transilvaniei, care până în anul 1740 era convocată anual, a început să se întrunească tot mai rar, iar între anii 1762 și 1791 nu a mai fost convocată deloc.

Cele mai semnificative mutații politice în privința Transilvaniei au avut loc în deceniul al nouălea al secolului XVIII, sub domnia lui Iosif al II-lea. Particularitățile autocrației sale au primit și o denumire – iosefinism. Iosefinismul este înțeles ca un curent de gândire politico-filozofică și, totodată, ca un mod de administrare a statului, în scopul constituirii în imperiu a unui stat puternic centralizat.

După ce Dieta a fost practic scoasă din jocul politic, iosefinismul a reorganizat administrativ Transilvania, pe care a împărțit-o în 11 comitate, prin decrete succesive emise între anii 1783 – 1784. Consecința a fost aceea că aceste reforme au eliminat sistemul celor trei națiuni privilegiate: ungurii, sașii (saxonii) și secuii, românilor majoritari deschizându-li-se pentru prima dată o perspectivă atât în plan politic, cât și social și religios.

În timpul domniei împărătesei Maria Tereza s-au introdus Codurile Penal și Civil Tereziene și s-a desființat tortura ca practică de anchetă (mai târziu și pedeapsa cu moartea a fost abolită). S-au încurajat, prin reforme economice, activități industriale manufacturiere și mineritul și, foarte important pentru români, prin reorganizarea granițelor imperiului în Transilvania, s-au creat și detașamente grănicerești românești.

Înrolarea într-un detașament grăniceresc îi oferea unui iobag român posibilitatea de a deveni liber, de a obține un lot de pământ și un minim nivel de educație.  

Dar cel mai important pentru români, în special pentru noile pături în formare care reușeau să se desprindă – prin înrolarea ca grăniceri sau prin dobândirea unei meserii – de statutul de iobag, au fost reformele tereziene și iosefine ale educației.

Prin Ratio Educationis (1777) și Norma Regia (1781) s-a creat sistemul de educație elementară gratuită și obligatorie. Românii care au început să beneficieze de educație aveau să alimenteze în curând pătura intelectuală care a contribuit la formarea conștiinței naționale.

ILUMINISMUL ROMÂNESC ÎN TRANSILVANIA

Unirea unei părți importante a bisericilor ortodoxe române din Transilvania cu Roma, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost inițial considerată calea – singura vizibilă la acel moment – prin care românii să se elibereze de constrângerile de a fi considerați națiune tolerată. Principalul beneficiu ar fi trebuit să fie acela că românii pot lua parte ca egali la treburile politice, dar și că li se deschide astfel perspectiva de a prospera economic, chiar dacă proporția celor care puteau spera la acest lucru era încă mult redusă comparativ cu națiunile privilegiate.

Angajamentele imperiale față de românii uniți nu au fost respectate datorită opoziției acerbe a nobilimii maghiare și a celorlalte stări privilegiate. Totuși, o breșă în sistemul de castă al națiunilor privilegiate fusese creată. Așa a devenit posibil militantismul național a episcopului ortodox unit Ioan Micu – Inochentie Klein, care a asaltat cu petiții Dieta, Guberniul și corespondentul său vienez Cancelaria Aulică și, bineînțeles, curtea imperială.

Așa cum arată Lucian Blaga[2], Inochentie Klein a devenit episcop al bisericii ortodoxe unită cu Roma în 1732 și a obținut astfel un loc în Dieta Transilvană. Din această poziție, el a cerut  foarte ferm (1744) ca românii de origine ortodoxă ce s-au unit cu Biserica Catolică să fie recunoscuți ca a patra națiune politică a Transilvaniei. Cererea sa a provocat uimire și automat respingere[3]:

„Episcopul unit cere niște lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noștri și nu le va putea cere nici de la urmașii lor. (…) Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile și libertățile avute până acum în pace de națiunile patriei. Cere ce de fapt clatină și tulbură întreg sistemul acestei țări păstrat până acum în ordine bună atât în cele religioase cât și în cele politice și economice. (…) Cere ceea ce clerului și plebei valahe nu i se cuvine niciodată.”

După acțiunea din Dietă, Inochentie Klein este convocat la Curte. Înainte de a lua calea Vienei, convoacă la Blaj un sinod fără aprobarea autorităților imperiale și a delegatului iezuit al Bisericii Catolice (care supraveghea activitatea liturgică a episcopului unit). La sinod sunt convocați preoți, dar și mireni: de la nobili la iobagi români. În cursul lucrărilor sinodale Inochentie Klein insistă pe formularea unui program coerent de luptă pentru obținerea drepturilor ca a patra națiune, cu gândul de a-l prezenta la audiența imperială.

Ajuns în Viena, află însă că nu i se va oferi prilejul unei audiențe la Curte, ci va face obiectul unei anchete a unei comisii a Cancelariei Aulice, pentru a da explicații privind acțiunile sale, de la interpelarea din Dietă la sinodul convocat iregular. Inochentie Klein nu se supune convocării și părăsește pe ascuns Viena, refugiindu-se la Roma.

Chiar dacă a fost nevoit să se auto-exileze, Inochentie Micu a lăsat moștenire generațiilor care au urmat o moștenire politică ce a putut fi re-potențată în anii de deschidere ai reformelor iosefine. Continuatorii ideilor sale, în special Samuil Micu, dar și Gheorghe Șincai sau Petru Maior, au contribuit în cele din urmă la conturarea programului politic care avea să facă obiectul petiției Supplex Libellus Valachorum din 1791.

Ceea ce este important, atât la Inochentie Micu, cât și la urmașii săi ideologici, a fost concepția că atingerea dezideratului obținerii egalității în drepturi trebuie obținută în cadrul sistemului politic existent, prin petiții adresate împăratului; în special Iosef al II-lea și elanul său reformist trezeau speranțe românilor că aceste drepturi pot fi obținute pe căi legale, printr-o decizie a curții de la Viena și în ciuda opoziției fostelor națiuni privilegiate.

Așa se explică de ce Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Ioan Molnar-Piuariu nu au fost susținători ai răscoalei țărănești condusă de Horea și asociații săi, Cloșca și Crișan. Dimpotrivă, au condamnat acțiunile violente ale răsculaților, iar Ioan Molnar-Piuariu a însoțit preoți și episcopi uniți prin Munții Apuseni, în încercarea de a opri acțiunile țăranilor răsculați.

PRIMELE MIȘCĂRI ȚĂRĂNEȘTI DIN TRANSILVANIA SECOLULUI XVIII

Unirea cu Biserica Catolică a unui număr mare de parohii ortodoxe din Transilvania, mijlocită de administrația imperială, s-a constituit fără îndoială în catalizatoarea tuturor schimbărilor ce au urmat în conștiința românilor din Transilvania, pentru că, potrivit documentului de unire, ar fi trebuit ca cel puțin unei părți a națiunii române să i se recunoască drepturi egale cu ale națiunilor privilegiate.

Așa cum arată Lucian Blaga[4], în schimbul celor patru puncte principale prin care episcopii Teofil și, ulterior, Atanasie recunosc renunțarea la diferențele de concepție teologică pentru „întoarcerea în sânul sfintei biserici romano-catolică mamă”, s-au cerut în schimb garantarea unor drepturi, și anume:

(i) Ca preoții și dregătorii bisericii de ritul grecesc să se bucure de toate acele privilegii și drepturi de care se bucură nu numai preoții romano-catolici, ci și arianii (reformații unitarieni – op. cit.), luteranii și calvinii;
(ii) Ca în fiecare sat unde se află preoți să aibă biserică, casă parohială;
(iii) Ca preoții să depindă și să dispună de episcop, iar nu de laici ca până acum (în speță de calvinii unguri).

Actul unirii a născut o dublă rezistență, așa cum era de așteptat: (i) pe de-o parte venită dinspre națiunile privilegiate și a reprezentanților religiilor desemnate ca recepte, potrivit Edictelor de la Turda (1568) și de la Târgu Mureș (1571), iar pe de altă parte (ii) dinspre reprezentanții bisericilor ortodoxe de peste Carpați, care au insistat pe lângă semnatarii actului de unire să nu facă acest pas echivalent cu o trădare.

Opoziția venită dinspre autoritățile locale administrative și religioase a împiedicat materializarea promisiunilor inițiale pe care imperiul le făcuse liderilor bisericii ortodoxe care au acceptat unirea cu Roma și i-au dezamăgit pe mulți dintre semnatari, dar nu pe toți, mulți continuând să spere că, în cele din urmă, Curtea de la Viena va învinge rezistența locală și astfel preoții, negustorii și micii meseriași români, precum și puținii țărani liberi se vor bucura de aceleași drepturi cu națiunile privilegiate (iobagii nu puteau spera la privilegii, indiferent de naționalitatea lor).

Pe acest fond, după cum remarca și istoricul Keith Hitchins[5] în „Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania”[6], la mijlocul secolului al XVIII-lea agenții care îndemnau românii să renunțe la unire și să revină la vechea orânduială au avut tot mai mult succes în acțiunile lor, pentru că dezamăgirea față de nerespectarea promisiunilor era omniprezentă, în special pe fondul încercărilor de a-l pedepsi pe Inochentie Klein și a auto-exilului acestuia.

În misiunea de a îndemna românii să se revolte și să denunțe unirea cu biserica Romei s-au distins Visarion Sarai (1744) și Stan Popovici, cu numele călugăresc de Sofronie (1759). Principalul susținător al acțiunilor celor doi agenți ai revenirii la tradițiile și orânduirile Bisericii Răsăritene a fost Pavel Nenadović, mitropolitul sârb de la Karlowitz (Carloviț, în actuala Voivodina), interesat să includă românii ortodocși transilvani în mitropolia sa.

Pentru susținerea mișcării gândite de Nenadović s-au pus în mișcare și fonduri obținute din Țările Române, precum și finanțări oferite de Moscova; de altfel Imperiul Țarist a intervenit și direct, pe căi diplomatice, pentru a proteja „drepturile credincioșilor români ortodocși” supuși persecuției din partea administrației în cazul în care acceptau să renunțe la actul de unire.

Mișcarea lui Sofronie a fost amplă și a pus atât Curtea de la Viena, cât și autoritățile administrative din Guberniu într-o situație delicată, pe măsură ce cuprindea tot mai multe parohii unite. Această mișcare a avut în principal revendicări în plan religios și mai puțin social, dar a stârnit o emulație extraordinară printre români, care s-au revoltat și l-au apărat pe Sofronie în misiunea sa.

În noiembrie 1759, Sofronie fusese arestat și închis, dar a fost eliberat după o lună de o mulțime condusă de protopopul ortodox Ioan de Săliște și condus în Zarand, unde putea fi mai bine protejat. Comitele Zarandului a informat Guberniului că nu îl poate aresta din nou: „Sofronie amăgește poporul, dar nimeni nu se poate apropia de el, fiindcă românii îl apără în tot chipul”.

În aprilie 1760, la Zlatna, Sofronie a vorbit mulțimii și, potrivit raportului autorităților transmis către Alba Iulia, vorbitorul ar fi încredințat audiența că la Curtea de la Viena s-a decis numirea unui episcop ortodox sârb care să păstorească credincioșii români ortodocși, iar acesta se va preocupa să obțină pentru ei aceleași drepturi ca și pentru celelalte națiuni. Ori, în aceste condiții, rătăcirea unirii trebuie să înceteze.

Sofronie nu a promovat în timpul misiunii sale itinerante decât idei ce țineau de revolta împotriva actului unirii și întoarcerea la rânduiala deplină a ortodoxiei, lăsând să se înțeleagă că există acordul Curții de la Viena în acest sens. El nu a îndemnat țăranii să se revolte împotriva autorităților sau a nobililor, ori să nu mai plătească taxe. Cu toate acestea, autoritățile au decis să intervină cu trupe și să-l aresteze din nou. Sofronie s-a refugiat dincolo de Carpați, în Țara Românească.

Odată ajuns sub protecția românilor, Sofronie a continuat să influențeze gândirea românilor ortodocși din Transilvania cu care – scrie Lucian Blaga – a purtat o intensă corespondență. În această corespondență Sofronie a extins treptat conceptul de revoltă de la tema apărării drepturilor religioase la aceea a revendicării de drepturi în plan social și politic[7]:

„Să nu ziceți că nu vom putea birui pe păgâni, deoarece ei ar fi mai tari în țară. Căci nu sunt mai tari. Cel mai tare e Dumnezeu. De aceea acum fiți uniți și vă pregătiți de război, ca să alungăm uniția și iobăgia din țară. Ci să vă luați puști și pistoale, căci va veni timpul când ați da și plug cu doi boi pentru un mic pistol dar nu-l veți găsi. Și să nu credeți că aceasta e glumă sau poveste, ci grăbiți-vă căci nu știți ceasul când vine porunca.”

Îndemnurile lui Sofronie au rămas înscrise în conștiința românilor. Așa se explică de ce răsculații lui Horea le cereau nobililor să se convertească la ortodoxie și să renunțe la averi pentru a-și salva viața lor și a familiilor lor. Și nu puțini au acceptat.

IOBAGUL NICOLA URSU, ZIS HOREA, PETIȚIONAR LA CURTEA ÎMPĂRATULUI

Iobagul Nicola Vasile Ursu de pe moșia lui Igantius Born, de ocupație lemnar și miner, este unul dintre cei mai cunoscuți petiționari pentru drepturile țăranilor români dependenți (iobagi și șerbi) din Transilvania, în buna tradiție lăsată de Inochentie Klein.

Principalele doleanțe din petițiile purtate de el și de Cloșca (în principal) către Curtea Imperială, scrise în numele țăranilor din Țara Moților, se refereau la cerințe cum ar fi: ușurarea obligațiilor de muncă, respectarea vechilor drepturi ale moților cu privire la pășunat, exploatarea pădurilor, crâșmăritul și libera circulație a produselor meșteșugărești prin țară, cu ajutorul cărora își puteau procura cele necesare traiului și așa mai departe.

Istoricul Gheorghe Anghel[8] vorbește despre patru vizite ale lui Horea și Cloșca la Viena, una dintre petiții fiind prezentată în fața împărătesei Maria Tereza, iar celelalte trei împăratului Iosif al II-lea. Petițiile au fost redactate în limba latină de nobilul Samuel Marti din Abrud și de Ștefan Francisc Enedy din Viena, acesta din urmă se pare însoțindu-i pe petiționari în unele din audiențele imperiale.

Conform lui Gheorghe Anghel, în baza celor consemnate la interogatoriul lui Cloșca de anchetatori, succesiunea deplasărilor la Viena și participanții au fost după cum urmează:

„Întâia dată (1779) Horea, Cloșca, Dumitru Todea Bută și un alt locuitor din comuna Râu Mare cu numele de Gavrilă. În călătoria a doua (1780) au fost Horea, Cloșca, Cristea Nicola și Gavrilă Onu din comuna Râu Mare. Iar în călătoria a treia (1782) au fost la Viena Horea, Cloșca, Simion, vărul lui Dumitru Todea din Râu Mare și Popa Dumitru din Certeju (sat în componenta orașului Câmpeni). Horea, adaugă Cloșca, a mai fost încă o dată, pentru a patra oara, la Viena, și anume în postul Crăciunului din 1783, și de astă dată s-a întors acasă numai târziu, pe la Paști (1784).”[9]

La ultima întrevedere – 1 aprilie 1784 -, Horea a depus o petiție în numele comunelor Râu Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Musca, Baia de Arieș, Bucium, Abrud și Cărpiniș. În petiție se amintea că, deși s-au plâns în mai multe rânduri la Curtea imperială, n-au obținut nicio „ușurare a soartei lor”, ba mai mult, din cauza asupririi funcționarilor, oamenii abia mai pot rămâne pe la casele lor. Unii au fost bătuți și închiși, iar alții au murit în închisoare.

La scurt timp, împăratul Iosif al II-lea a adresat guvernului Transilvaniei o somație prin care se cerea apărarea satelor din munții Apuseni de abuzul funcționarilor fiscului. Nu este lipsit de importanță faptul că cei care l-au anchetat pe Horea la Alba Iulia în 1785 și l-au condamnat la moarte, nu l-au chestionat în legătură cu audientele pe care le-a avut la împăratul Iosif al II-lea; cel puțin în documentele procesuale, aceste aspecte nu au fost oficial consemnate.

Este îndreptățită întrebarea despre cum a fost posibil ca un iobag – fie el și inteligent și suficient de educat să facă față unor misiuni petiționare complexe, într-o atmosferă tensionată cum era aceea a conflictului mocnit dintre Curtea Imperială și reprezentanții națiunilor privilegiate din Transilvania – să ajungă să fie primit în audiență la curte, iar doleanțele prezentate să-i fie ascultate și să provoace cel puțin o luare de poziție din partea împăratului?

Una dintre ipoteze – care se vrea inedită și nu este lipsită de substanță – este aceea că Nicola Ursu – Horea a fost un instrument al lojii masonice transilvane „Kreuzbrudershaft” (Frăția de Cruce) înființată la Viena de Igantius Born, proprietarul minelor în care lucra iobagul Horea; de altminteri Igantius Born ar fi fost cel care l-ar fi inițiat în tainele francmasoneriei, într-una din călătoriile sale la Viena, după cum explică Stelian Tănase[10].

Masoneria putea juca un rol important (prin rețeaua de relații pe care i-a pus-o la dispoziție lui Horea) în apropierea sa de curtea lui Iosif al II-lea, mijlocind astfel, în același timp, împăratului să dispună de un instrument prin care să-și extindăinfluența printre românii din Apuseni, comunități situate într-o zonă dinamică din punct de vedere economic (mineritul era o industrie vedetă în imperiu la acel moment), la egală distanță de cetățile conservatorismului nobiliar din acel moment: Deva, Alba Iulia, Cluj, Oradea și Arad.

Această ipoteză ar presupune, implicit, că Iosif al II-lea era și el mason sau, cel puțin, un admirator al mișcărilor masonice. Un argument în acest sens ar fi că revoluționarul francez Jacques Pierre Brissot, mason (confirmat) la rândul său, i-ar fi reproșat în scrisorile sale (frățești) pe care i le-a adresat că nu s-a comportat loial și l-a abandonat pe Horea în timpul anchetei, deși mișcarea pe care a condus-o a fost absolut îndreptățită (v. Stelian Tănase).

Este adevărat, după cum menționează și Martin Rady[11] (în lucrarea sa privindu-i pe habsburgi[12]), că iosefinismul s-a clădit într-o perioadă de emulație masonică în capitala imperială; o perioadă în care Mozart însuși aderase la masonerie și impregnase discursul muzical și atmosfera operelor Flautul Fermecat și Nunta lui Figaro cu simboluri și credințe masonice, așa cum se vede din corespondența cu Joseph Haydn (și el mason).

Dar Iosif al II-lea, ne încredințează Martin Rady, „nu era mason și privea ritualurile francmasonice ca fiind lipsite de sens”. Preocuparea sa era ca lojile masonice să nu fie nuclee de răzmeriță și, prin urmare, a dispus ca liste cu toți membrii acestor cluburi să fie depuse la birourile poliției imperiale, care le urmărea activitatea. De asemenea, Iosef al II-lea a dispus centralizarea lojilor deschise în Viena, așa că din 13 au rămas doar trei (Boemia, Ungaria și Transilvania), care au subordonate Marii Loje a Vienei, pentru a fi mai ușor de monitorizat.

Bunăvoința excepțională a împăratului față de Horea nu poate fi negată și nici trecută cu vederea. Anchetatorii imperiali – Anton Iankovic, împuternicitul imperial în persoană – nu au explorat în execuția penală pista către care indicau mai multe informații obținute colateral anchetei, privind așa zis-a încurajare primită de capii răscoalei de la Iosif al II-lea însuși pentru a-și găsi singuri dreptatea. Lui Nicola Ursu – Horea i s-a respectat dreptul la tăcere, iar acesta la interogatorii a preferat cu cerbicie să tacă.

RĂSCOALA ȘI REVERBERAȚIILE SALE ÎN ISTORIE

Violențele au izbucnit după ce un număr de iobagi români au răspuns apelului lui Crișan, fost soldat imperial, și s-au adunat la Mesteacăn, în comitatul Zarandului, pentru a porni spre cetatea Alba Iulia, unde să se înscrie în detașamentele de grăniceri. Autoritățile locale au încercat să oprească coloana, sub motivația că rămân fără brațe de muncă, ceea ce i-a înfuriat pe țărani, care au atacat ulterior toate curțile nobiliare întâlnite.

Țăranii care porniseră ostilitățile își strigau revendicările – „Nobilime și iobăgie să nu mai fie!” – slogan care a atras automat în tulburări iobagi din alte comitate (Bihor, Cluj, Arad, Hunedoara, Turda, Sătmar, Sălaj, Maramureș etc.), fără deosebire sate românești sau ungurești, care au început să-și „facă dreptate” prin violență. În această fază țăranii se încurajau unii pe alții că Horea, conducătorul mișcării, a „obținut îngăduința împăratului” pentru aceste acțiuni de „dreptate”.

Programul răscoalei iobagilor transilvani, în măsura în care acesta a fost coerent exprimat în ultimatumul adresat la 11 noiembrie 1784 reprezentanților nobiliari care se refugiaseră în cetatea Devei, a fost următorul:

(i) „Ca nobilul comitat să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele lor.”;
(ii) „Ca nobilime mai mult să nu mai fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă crăiască, din aceea să trăiască.”;
(iii) „Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moșiile nobiliare”;
(iv) „Ca și ei să fie plătitori de dare tot așa ca și poporul contribuabil de rând.”;
(v) Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii împăratului, ce va urma.”[13]

În primele faze ale răscoalei armata imperială nu a intervenit. Iosif al II-lea l-a trimis pe Anton Iankovic la Alba Iulia să observe situația și să-i ofere rapoarte. Apelurile nobilimii ca armata imperială să intervină și să oprească propagarea violențelor nu au fost luate în considerare la acel moment.

Ulterior, pe măsură ce situația s-a deteriorat, iar răsculații au împresurat cetatea Devei, s-a decis ca trupele imperiale, conduse de vicecolonelul Kray, să intervină și să disperseze răsculații cu forța. Oastea țărănească nu a făcut față trupelor imperiale, iar Horea a decis ca mulțimile să se disperseze și să ierneze fiecare unde va putea, urmând să se reunească din nou în primăvară.

Horea și asociații săi s-au ascuns în Munții Gilăului, în încercarea de a trece iarna, dar și pentru a planifica o nouă deplasare la Viena. Nobilii maghiari au anunțat însă o recompensă de 300 de galbeni pentru cel sau cei care îi va denunța pe capii răscoalei și va ajuta la arestarea lor. Cel care i-a denunțat a fost pădurarul Anton Melzer, din Abrud, iar cei trei au fost arestați imediat după Crăciun.

A urmat ancheta – după cum se știe, Crișan a reușit să se sinucidă în arest, pentru a evita tortura execuției – și execuția din 28 februarie 1785, la care au fost condamnați și supuși Horea și Cloșca.

Anton Iankovici nu a supervizat doar procesul și execuția, ci a întocmit un memoriu în care a consemnat că nobilii maghiari au contribuit din plin la crearea cadrului care a făcut posibile violențele, prin abuzurile repetate și generalizate asupra supușilor, cu încălcarea legilor în vigoare. Iankovic a propus pentru viitor introducerea unui regulament – urbariu – cu reguli precise privind relațiile dintre nobili și țărani, înființarea de școli pentru români și reforma teritorială din care să rezulte sate mai compacte și mai bine sistematizate.                                                                                                                                       

În 1785, Iosif al II-lea emite o patentă de desființare a iobăgiei, care nu avea să fie pusă în aplicare, datorită opoziției acerbe venită din partea nobilimii transilvane și pentru că Iosif al II-lea însuși, în ultimii săi ani de viață, nu a mai avut energia necesară pentru a lupta cu acest tip de opoziție la reforme, în condițiile în care imperiul său traversa și alte probleme interne, mai ales în Țările de Jos.

Patenta a beneficiat la acel moment și de o variantă tradusă în limba română, despre care Lucian Blaga spunea că „… suna desigur cam straniu prin propozițiile ei stângace și lungi alcătuite pe un calapod, care nu era tocmai acela al graiului românesc”:

„Soarta iobăgească, încât aceea pe coloni până acum sub veșnică supunere și de un loc legați îi ținea, de aici înainte de tot o stricăm și o ștergem, nici nu voim ca numirea: iobagiu întru această înțelegere mai mult să se pomenească, și pentru aceea pe toți și pe fiecare coloni, de orice neam sau religie vor fi, întrucât despre fețele sau capetele sale, de aici înainte oameni de umblare slobodă, și poruncim ca pretutindeni ca aceeași să se aibă și să se cunoască; mai ales că și legea firii și folosul bunului de obște la aceasta îndeamnă și poftește; de unde urmează că pentru aceasta trebuie să înceteze toate legiuirile despre răscumpărarea libertății sau a slobozeniei.”[14]

A fost nevoie de o răscoală pentru ca Iosif al II-lea să încerce din nou să impună în Transilvania măcar o parte din setul de reforme pe care reușise să-l impună în Moravia, de exemplu, unde desființarea iobăgiei eliberase energiile și începea să stimuleze tot mai mult economia, atât în zona meșteșugurilor, cât și în agricultură.

Nu și-a dus nici de această dată la bun sfârșit intențiile, nici în Transilvania, nici în Ungaria, iar după moartea sa Leopold al II-lea, care i-a succedat (dar a murit și el curând), respectiv Francisc al II-lea (sau Francisc I de Austria) au făcut concesii nobilimii pentru a stabiliza imperiul. Edictul iosefin de desființare a iobăgiei a fost transpus în fapt în Transilvania abia în iunie 1848.

L-a folosit Iosif al II-lea pe Nicola Vasile Ursu – Horea ca pe un pion împotriva conservatorismului nobiliar maghiar din Transilvania? Ce s-ar fi întâmplat dacă Iosif al II-lea reușea să se mențină pe tron cel puțin încă zece ani? Recunosc că-mi este greu, sunt prea subiectiv, pentru a imagina o istorie contrafactuală.

Dar nu poate fi negat un oarecare „parteneriat” între suveranul de Habsburg și iobagul din Apuseni, în care Horea și-a respectat exemplar partea sa de înțelegere. Probabil că și Iosif al II-lea, pe cât i-a îngăduit-o poziția, vremurile complicate și presiunea conservatorismului maghiar, și-a respectat la rândul său, în bună parte, partea sa de înțelegere. Iar ceea ce contează cel mai mult, este că odată cu răscoala ce a aprins Apusenii la sfârșit de secol XVIII, românii nu și-au mai acceptat resemnați soarta de națiune tolerată.


NOTE

[1] Membru al Clubului Girondinilor, membru al Convenției Naționale și al Adunării Legislative în timpul Revoluției Franceze, executat în noiembrie 1793 alături de alți 28 de membri ai Clubului Girondinilor.

[2] În Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea (1950)

[3] Citat extras de Lucian Blaga din conferința susținută de I. Moga la Cluj în 1946 – Despre semnificația luptelor religioase din secolul al XVIII-lea

[4] ibidem

[5] Keith Hitchins a fost un istoric american, profesor la Universitatea din Illinois, membru de onoare al Academiei Române și doctor honoris causa al mai multor universități din România

[6] Editura Dacia, 1987

[7] Ibidem

[8] arheolog, muzeograf, cercetător, profesor și istoric român, specializat în istoria feudalismului transilvan

[9] https://adevarul.ro/stiri-locale/alba-iulia/foto-in-numele-taranilor-oropsiti-din-muntii-1597309.html

[10] https://www.stelian-tanase.ro/rasculatul-horea-a-fost-mason/

[11] profesor emerit Masaryk de istorie a Europei Centrale la Școala de Studii Slavonice și Est-Europene, University College London. S-a retras de la UCL în decembrie 2020.

[12] Habsburgs. The rise and fall of a world power (2020)

[13] Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova – Editura Litera, 2018

[14] Ibdem; citatul a fost revăzut față de textul original, pentru a fi cât mai ușor de parcurs

Citeste continuarea pe www.contributors.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

Ministrul Apărării Naţionale, Vasile Dîncu, în vizită oficială la Chişinău, sâmbătă şi duminică

Urmatoarea stire

Sandvișurile copiilor nu vor avea de suferit. Cașcavalul nu va ajunge la 100 lei/kg, spune Daea

Stiri pe aceeasi tema