Dragă prietene,
Îmi va fi greu să răspund, pe măsura ei, la epistola ta. Îmi acorzi tare mult și asta mă face să mă simt extrem de responsabil, căci nu știu care e măsura exactă care-mi permite să mă amestec în ograda ta. În fond, ești o ființă culturală perfect vertebrată, un biolog care știe foarte bine ce vrea și care, totodată, a făcut primii pașii care-l scot din recluziunea strictei lui specializări – din „mutilarea” lui, cum spunea maestrul nostru atunci când ne explica că toate științele sunt fatal limitative și că orice savant adevărat ar trebui să se „salveze”, reușind să evadeze când și când spre filozofie pentru a inspira puțin aer alpin. Cu alte cuvinte, știu că îți place să gândești pe cont propriu.
Despre nebănuitul sens al cuvântului „problemă”
Dar ce-nseamnă oare această „salvare”? Îți mărturisesc că am o mare problemă, dragă prietene. Și, fără să mă fandosesc, am să-ți spun că, din cauza fascinantelor etimologii grecești, nu mai pot invoca unele cuvinte fără să-mi vină în gând sensul lor originar. Nu întâmplător filozofia s-a născut în greacă, o limbă care gândea singură sau, poate mai bine spus, care gândea în mod natural.
Astăzi „problemă” a devenit cel mai internațional cuvânt și, pesemne, ticul verbal cel mai uzual într-o grămadă de limbi. Îl rostim de zeci de ori pe zi, dar nimeni „nu-și pune problema” cum a apărut și ce însemna, acolo unde s-a născut, cuvântul „problemă”. În greacă, însă, era cuvântul cel mai problematic. Τò πρόβλημα (to prόblema)era un substantiv neutru derivat din verbul compus πρoβάλλω (probállo) alcătuit din prepoziția πρo (pro), „în față”, și βάλλω (bállo), „a arunca”, „a azvârli”. Ca derivat al verbului probállo, substantivul prόblema înseamnă „ceea ce se ridică în fața ta”, obstacol, ceea ce este scos / pus în față, chestiune în dezbatere, sarcină.
Așadar, când îți spun că am o mare problemă, înseamnă că mi-a apărut în față – sau că mi-am aruncat în față – un obstacol pe care nu știu dacă-l pot depăși. Altfel spus, nu știu dacă nu e o piedică nerezolvabilă. Să fie oare o problemă pe care mi-am ridicat-o singur? Sau una pe care viața mi-a dat s-o rezolv acum, în crepuscul? O temă, să zicem, pe care am primit-o la examenul vieții. Iar dacă nu reușesc să o fac, înseamnă că nu iau examenul și că urmează să mor repetent. Nu voi fi oare atunci obligat, ajungând repetent, să-mi „repet viața”?
De ce e bine să te cerți?
Iată despre ce este vorba. Știi poate că, pe la 40 de ani, „m-am certat” cu filozofia. Cel puțin, așa declara, pompos, titlul cărții scrise pe-atunci, Cearta…
