Acum câteva săptămâni, fiică-mea în vârstă de 14 ani a scris un text pentru școală despre fenomenul ijime (bullying). După ce l-a prezentat în fața clasei, a fost lăudată de către profesoară pentru curaj și perspectivă. În lucrare a vorbit despre ce înseamnă să fii hāfu[1] în Japonia, discutând cum aceasta a influențat-o în timpul anilor de școală, atât negativ, cât și pozitiv, și, de asemenea, ce este bullying de dragul bullying-ului. A încheiat cu întrebarea „Ce pot face eu pentru a-i împiedica pe colegii mei mai tineri să treacă prin aceeași experiență?” Nu voi dezvălui aici concluzia ei, dar știu că eu aș avea mai multe de spus, ca o continuare a ideii.
În primul meu an de gimnaziu am intrat într-o clasă nouă, într-o școală nouă. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu pot uita prima zi, când mi-am întâlnit colegii în curtea școlii. M-am simțit mică și fragilă în comparație cu celelalte fete. Erau mai înalte, îmbrăcate la modă și încrezătoare. Au râs de mine atunci și ecoul hohotelor lor m-a urmărit de-a lungul anilor pe coridoarele școlii. Nu m-au plăcut din prima și lucrurile nu s-au schimbat până la finalul clasei a opta. Am îndurat momente de bullying doar pentru că eu nu aveam nu-știu-ce fel de blugi, eu nu aveam șuncă în sandwich, eu nu aveam bani să mă duc la pizzeria din colț, eu nu aveam mai multe televizoare în casă. Nu voi enumera acum fiecare incident în parte, voi păstra acest „deliciu” pentru altă dată. Vreau doar să subliniez că știu clar ce înseamnă să treci prin toate astea.
Există o diferență între ijime și bullying?
Există deja numeroase studii despre fenomenul bullying în lume, iar multe dintre ele se bazează pe constatările lui Olweus, fapt care i-a conferit o autoritate incontestabilă în Occident. Totuși, există și alți cercetători care adoptă o perspectivă diferită, cum ar fi Mitsuru Taki, care ne aduce în atenție câteva diferențe specifice Japoniei. În primul rând, „elevii mai tineri (kōhai) raportează că sunt mai expuși” și „o parte semnificativă a agresiunii provine din partea elevilor mai mari (senpai)”. Aceasta ne duce înapoi în timp, în perioada în care confucianismul a fost împrumutat din China și s-a răspândit în diverse aspecte ale filozofiei japoneze. Relația senpai-kōhai este o ierarhie verticală, similară unei relații tată-fiu, care accentuează respectul față de autoritate, față de cei mai în vârstă, eliminând orice formă de competiție internă și consolidând unitatea organizației.
Atitudinile față de sistemul senpai-kōhai variază de la aprecierea tradițiilor și beneficiilor unei relații bune, până la acceptare cu reticență sau chiar antipatie. Criticii acestui sistem consideră că este arbitrar și nedrept, că senpai-i pot fi adesea copleșitori și că sistemul duce la studenți timizi sau care se tem să-și…
