Fantasticul Nikolai Kapustin | adevarul.ro

13 martie 2023

Unul dintre cele mai
pătrunzătoare sentimente de împlinire mă încearcă de fiecare dată când, după
zeci de ani de audiții, când crezi că ai acoperit cât de cât esențialul, apare
ceva care te face să-și revizuiești serios percepția despre esențial și câteva prejudecăți
rămase pe undeva prin malaxorul maturizării.

Până în 2022, muzica pianistului
și compozitorului Nikolai Kapustin (1937-2020) mi-a fost total necunoscută.
Dealtfel, lumea occidentală i-a cunoscut destul de puțin incredibilele
realizări muzicale. Spun incredibile pentru că e foarte greu să-ți imaginezi că
muzica scrisă și cântată de el a existat aproape exclusiv în spațiul
ruso-sovietic. Până și cea mai scurtă și aparent nesemnificativă compoziție
de-a lui nu prezintă implicit o legătură cu respectabila, impozanta școală
rusească. E drept, Shostakovici și Prokofiev nu au stat degeaba pe masa lui
Nikolai, dar maniera de a da întregii muzici o veritabilă, consistentă,
irezistibilă cromatică americană, fără pic de stângăcie estică, depășește orice
abilitate analitică. Jazz-ul transpare în toată efervescența, cu o libertate
provocatoare, din inspirația unui om născut și crescut în spațiul ex-sovietic.
Deși a semnat mai bine de 150 de lucrări, majoritatea dedicate pianului și
orchestrei de cameră, Kapustin a refuzat să se încadreze în strategiile
populiste care ajutau compozitorii să se vândă și și-a creat propriul limbaj,
foarte convingător în tendința de a combina sonoritățile de jazz cu rigoarea
structurală a muzicii clasice. Instruit pentru pianul clasic, pentru că oricum
altă variantă nu exista, a devenit rapid atras de jazz în mod special datorită
lui Oscar Peterson, pe care-l asculta intensiv. Astfel a ajuns să combine două
tradiții muzicale într-un stil original. Surpriza mea nu afost legată de ceea
ce mulți au reușit, obținerea unui ”third stream” prin asocierea jazz-ului cu
muzica clasică, aducând pianul virtuoz la un stadiu sofisticat de eliberare, ci
de locul în care acest fascinant muzician a reușit să se desăvârșească. Muzica
lui e complexă, energică, inteligentă, afirmă permanent emanciparea, și este
absolut spectaculoasă, te bucură și te surprinde cu naturalețe, te face să te
întrebi: de ce nu ascultăm așa ceva mult mai des, de ce muzica asta nu e
cântată peste tot, în cluburi, festivaluri și pe scene de filarmonică. De ce nu
este Kapustin la fel de cunoscut ca Bernstein, Copland sau Williams? De ce nu
este studiat în școli? Pentru că nu s-a născut în America? Acesta ar fi
raspunsul care ar justifica sute de imense talente insuficient promovate. Dar
este acesta un raspuns satisfăcător?

Nikolai Kapustin s-a născut
pe 22 noiembrie 1937 într-un orășel din estul Ucrainei numit Horlivka. A
început lecțiile de pian cu un violonist care era logodit cu sora lui și care
i-a simțit potențialul. Până la urmă a ajuns la Lubov Frantsuzova, cu care s-a
pregătit pentru examenul de admitere la Conservatorul din Moscova. Nikolai
nu-și dorea neapărat să ajungă pianist de muzică clasică, era mai atras de
improvizație și compoziție. A intrat din prima în clasa pregătitoare condusă de
Avrelian Rubakh, fost student de-al lui Felix Blumenfeld, care a mai avut
discipoli străluciți precum Vladimir Horowitz sau Simon Barere. Rubakh avea să
devină o figură esențială în educația tânărului muzician care la 13 ani
compunea deja prima sonată în stil clasic. Relaxarea de după Stalin a dat multe
șanse societății rusești iar jazz-ul era un simbol al libertății, după ce în
anii ’50 era considerat un nociv apanaj al culturii capitaliste.

În timpul
studiilor de la Moscova, Kapustin îi asculta la Radio Vocea Americii pe Louis
Armstrong, Glenn Miller, Benny Goodman și Nat King Cole, studiind din ce în ce
mai serios jazz-ul la pian. La un moment dat a fost și el promovat la Vocea
Americii, cu cvintetul pe care-l conducea, cântând într-un restaurant
exclusivist. Cum a ajuns acolo nu se știe, probabil a fost promovat pe merit.
În 1956 a absolvit Colegiul de Muzică și a intrat la Conservatorul din Moscova,
unde a fost acceptat în clasa lui Alexander Goldenweiser, care a studiat cu
Ziloti, Pabst, Arensky și Ippolitov-Ivanov și povestea studenților cum asista
la lecțiile oferite de Scriabin, Rahmaninov și Medtner. Cam asta era atmosfera
în care Kapustin și-a impresionat profesorul care nu prea auzise de jazz. A
continuat să studieze pianul clasic, dar nu-și dorea o carieră de solist
virtuoz, chiar dacă a absolvit cu brio, cântând Concertul nr.2 pentru Pian și
Orchestră de Bela Bartok. Imediat după conservator a intrat în orchestra
condusă de Oleg Lundstrem, unde a lucrat timp de unsprezece ani. Orchestra l-a
ajutat ca o adevărată școală, pentru că a muncit serios ca pianist și aranjor.

Compozitorul Nikolai
Kapustin (nu s-a recomandat niciodată ca muzician de jazz) se încadrează foarte
bine în conceptul ”third stream”, la baza căruia stă posibilitatea ca un gen
muzical să interacționeze benefic cu alt gen, pentru a da naștere unei alte
identități muzicale. Muzicienii cu pregătire clasică pot găsi inspirație în
vitalitatea ritmică a jazz-ului, pot fi mai puțin terorizați de ideea de
improvizație, în timp ce muzicienii de jazz pot găsi noi căi de exprimare
folosind sistemele complexe, de largă desfășurare, ale muzicii clasice. Un
episod care a influențat dramatic compozițiile lui Kapustin a fost concertul pe
care pianistul american Dwike Mitchell l-a susținut la Moscova în 1959. Din
acel moment, rezonanța jazz-ului s-a instalat în toate lucrările lui, sub formă
de sonate, studii sau concerte, unele dintre ele de o stranie autenticitate. În
anii ’60, Kapustin a preluat stilul asimilat de la George Gershwin și Duke
Ellington și l-a combinat cu muzică de pian rusească. În anii ’70 s-a
concentrat pe un amalgam care cuprindea elemente de jazz, rock, formalități
europene și folclor non-european. Și ce lucrări fabuloase a scris, atât de
dinamice și de pline de spirit contemporan! În muzica lui de cameră,
structurile clasice sunt radical transformate de principii bazate pe
improvizație (notată integral) și rafinament ritmic și armonic.

Zeci de ani nu se știa numic
de fantasticul Nikolai Kapustin. La un moment dat, căutările numelui pe Google
aveau rezultate nule. La sfârșitul anilor ’90, o înregistrare de-a lui Nikolai
Petrov a atras atenția lui Marc-Andre Hamelin. De fapt, l-a lăsat cu gura
căscată și cu dorința de a găsi cât mai repede partituri cu această muzică
incredibilă. Le-a găsit greu, la Steven Osborne, un alt mare pianist fascinat
de Kapustin. Indiscutabil, albumele înregistrate de cei doi, separat, ne oferă
o introducere ideală în acest inedit muzical ignorat pe nedrept atâta vreme.
Fiecare versiune reflectă atât farmecul compozițiilor, cât și gustul celor doi muzicieni
în abordarea muzicii americane.

În timp ce Hamelin preia sonatele cu
intensitate, interpretarea lui Osborne e în tempo moderat, amintind de Keith
Jarrett. În ultimii 20 de ani, Kapustin a ajuns din ce în ce mai cunoscut, pastrând
un statut de cult printre muzicienii cu repertoriu deschis. În timp ce Yuja
Wang a ales un studiu de concert penrtu bis, Frank Dupree a ajuns un entuziast
interpret, cu câteva înregistrări fantastice. Albumele lansate de el între 2021
și 2023 sunt de o calitate excepțională. La fel, Immanuel Davis preia pe un
disc întreg lucrările camerale pentru flaut. La acestea se adaugă
înregistrările pe care însuși Kapustin le-a realizat, ceea ce ne oferă și
ocazia de a-i asculta calitățile de extraordinar pianist. Modestul om și strălucit
compozitor a murit pe 2 iulie 2020, la vărsta de 82 de ani. Producțiile apărute
în ultimii ani compensează lunga perioadă de obscuritate și ne oferă câteva
dintre cele mai entuziasmante momente ale muzicii contemporane, în cel mai
accesibil mod cu putință. Kapustin ne-a oferit generos o muzică minunată, e
momentul să-i întoarcem favorul, ascultându-l.

De mult nu am trăit o
asemenea surpriză, de aceea m-am gândit să o împart cu toți cei care se pot
bucura de imensul privilegiu pe care ni-l oferă diversitatea muzicală, magia
unei lumi care există pentru a ne da adevărata semnificație a libertății.

Înregistrări recomandate:

Nikolai Kapustin (piano) – ”Jazz Pieces for Piano” – 1986 (Melodia)

Steven Osborne – “Nikolai Kapustin Piano
Music” – 2000 (Hyperion)

Marc-Andre Hamelin – „Nikolai Kapustin Piano Music” – 2004 (Hyperion)

Daniel del Pino, Ludmil Angelov – „2+2 4 Kapustin” – 2010 (Non Profit
Music)

Catherine Gordeladze – „Nikolai Kapustin” – 2011 (Naxos)