„Democrația curată” și cultura română


Rezoluția de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, avea în vedere pentru România ce se întregea atunci nu doar democrație, ci mai ales „democrație curată”. Este astfel normal ca la lansarea la Alba Iulia a cărții Soarta democrației (Creator, Brașov, 2022), să mă opresc mai întâi asupra actualității acestei devize. Voi evoca apoi reflecții din cultura română asupra democrației și voi încheia cu o privire asupra lumii.

Unii socotesc superfluu să mai vorbim de democrație, căci avem în jur o inflație de adeziuni, iar prodemocrația este refren. Într-un fel, ei au dreptate, fiind de bon ton datul, fie și din oportunism, cu ce este la modă. Au și proliferat demofili, falși moderniști și falși proeuropeni, care dovedesc că nu știu face ceva benefic pentru comunitate și nici nu fac, dar se bat cu pumnul în piept.

Oricât de detașați am vrea să fim, ocolirea faptelor este iresponsabilă. Bunăoară, nu poți spune că este „democrație curată” în România acestui timp când observi că se fraudează alegeri, se măsluiesc voturi în diaspora, se fuge de dezbaterea publică, se folosesc instituții de forță spre a tria candidații, voturile se numără la noua Securitate, inși lipsiți de valoare ajung în răspunderi majore, se adoptă legi fără dezbateri în Parlament și legi organice fără consultare, decidenții citesc banalități de pe foi scrise de alții. Nu s-a putut stabili nici măcar efectivul populației țării! Se fură până și bani europeni! Iar nepotismul, favoritismul și „pensiile speciale” aruncă statul român, ca stat, în trecut!

Poți să aderi la o politică sau alta, dar nu poți, dacă rămâi cu simțul răspunderii, să nu vezi unde s-a ajuns. Cum au consemnat istorici de prim plan (Florin Constantiniu, Ioan Scurtu și alții), niciodată în istoria ei România nu a cunoscut un declin atât de cuprinzător în timp atât de scurt. Iar cei mai buni economiști au inventariat irosirea fără egal din acești ani a avuției publice.

Desigur, erori au fost frecvent în istorie, oriunde. Trecutul are păcatele lui, lumea este lovită de neajunsuri, dar nu poți explica, invocându-le, dările înapoi din statul român de azi. Dimpotrivă, realitatea zilelor noastre este fructul deciziilor din zilele noastre. Un autoritarism incult și obtuz și-a așternut mantia nefastă peste țară, în vreme ce cațavencii și ricăventurianii lui asaltează mass media! Nu este oare grăitor că s-a atins cea mai mare emigrare de cetățeni dintr-o țară a lumii în timp de pace, cel mai extins analfabetism funcțional, cea mai mică lectură pe cap de locuitor, cea mai evidentă confuzie a valorilor, cea mai mare îndatorare externă și se trăiește astăzi din împrumut?

Nu se poate să nu observăm și cât de săracă este examinarea felului în care se face democrație în România actuală. Se discută de autoritarism sau dictatură, dar la alții sau din alte timpuri. Nu poți să nu observi, de asemenea, cât de puțin contează azi Rezoluția de la Alba Iulia și cât de puțin se citesc contribuții ale culturii române la democrație – inclusiv acelea care ar putea fi inspiratoare. Evoc câteva.
Nicolae Iorga găsea că în istorie românii n-au dat atenția cuvenită celor care guvernează. El scria că „guvernările mai mult sau mai puțin ne sunt indiferente: se ține țara prin ea însăși. Stăm pe picioarele noastre și nici n-avem nevoie să ținem discursuri și să votăm legi ” (Conferință, în „Sociologia românească”, 1-6, 1943). Numai că fără a chestiona guvernarea, țara se ține cu crize sau, oricum, cu privațiuni dureroase pentru oameni și la coada celorlalte țări.

Tot Nicolae Iorga observa că „ne lipsește, de exemplu, în vechiul vocabular ”curaj”, ne lipsește ”cavalerism”, ne lipsește ”noblețe”, dar ne lipsește și ceva pentru ”sinceritate” (1937, reluat în Iordan Chimet, ed., Dreptul la memorie, Dacia, Cluj-Napoca, 1992, I, p.52).Probabil că așa stau lucrurile. Cu siguranță, însă, importanța democrației este mai mare decât își imagina marele istoric.

În schimb, Eugen Lovinescu arăta în 1941 cu clarviziune ce implicații sunt în joc. Amintind balada Miorița, el scrie: „Pentru a se apăra, moldoveanului nostru nici nu-i trece prin gând că ar putea rezista, ci, înfrânt înainte de a lupta, pregătindu-se de moarte, îi declară oiței dispozițiile testamentare, de o mare frumusețe poetică. Dar fără nici un fel de reacțiune. Întregul etos moldovenesc trăiește, astfel, în atitudinea nemuritorului cioban” (în Iordan Chimet, ed.,op.cit., I, p.284). Este adevărat, abia reacția la împrejurări este pe măsura omului.

Unii au cerut ca ethosul indigen să fie model. Pamfil Șeicaru scria că „nu ne putem revărsa peste hotare, nu ne putem universaliza, decât dând forme caracterelor noastre etnice” (1924, în Iordan Chimet, ed., op.cit., IV, p. 58). Doar că reacția la mimetism este binevenită, dar în alți termeni. Există, firește, un drept la memorie, dar și obligația la a gândi noile situații și a lăsa în urmă ceea ce nu merge.

Pe bună dreptate, Constantin Rădulescu-Motru spunea în 1928 că „statul cultural nu este statul care înlesnește progresul culturii în general, ci este statul care își face din cultură un instrument pentru întărirea sa proprie” (în Iordan Chimet, ed., op.cit.,II, p.422). Indiscutabil! Dar s-au văzut mulți militanți ai acestor idei? „Descentralizarea, pe lângă că înlătură dinaintea statului cultural conflictul cu principiul libertății de conștiință, mai are și alt avantaj. Ea împiedică ivirea proletarismului intelectual, boala tuturor statelor cu regim cultural centralizator” (II, 428). Se cuvine să ne întrebăm dacă nu cumva și azi este plin de proletari, inclusiv în cultură, chiar dacă aceștia se flatează. Condiția de dependent este azi și mai extinsă, chiar dacă mulți se închipuie boieri, cu suficiența cunoscută!

Cea mai cultivată personalitate a Clujului interbelic, Virgil I. Bărbat scria că „răul cel mare nu este tăria democratismului, ci slăbiciunea celor ce ar fi să ia în mână conducerea vieții de mâine și a celei de azi, slăbiciunea lor fizică, metafizică și socială, micimea lor…” („Naționalism” sau „democrație”?, Socec, București, 1911, p. 60-61). Pentru Virgil I. Bărbat, două solicitări devin chiar imperative pentru români (detaliat în A. Marga, Gândirea altfel. Studii românești, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016, pp.82-110). Este vorba de valorificarea democratică a „principiului înnoirii permanente a claselor conducătoare prin elemente destoinice venite de jos” (Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928, p. 6) și de trecerea de la elitism la cultura democratică.

Ca nimeni altul, Virgil I.Bărbat a sesizat carențele formației politicienilor. „La noi politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. In alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (p.185). Carierismul face apoi ca aceștia să ignore, după ocuparea funcției, opinia publică, cerînd „supunere orbească”, în vreme ce ei se ocupă de „îmbogățirea prin politică” (p.207).

Virgil I. Bărbat a acuzat „oportunismul bizantin”, care face ca în România cărturarul să se adapteze la împrejurări, în loc să judece independent și responsabil (p. 218). El a acuzat lipsa angajării în cauze obștești a titraților: „dacă profesorii universitari ne-au dat icoana senilității timpurii a intelectualității române, masa cea mare a absolvenților școlilor noastre medii și superioare ne-au dat-o pe cea a senilității noastre morale” (p.206). El a arătat că societatea nu-și rezolvă problemele dacă cetățenii se consideră doar pioni într-un angrenaj de care răspunde altcineva și că „fuga din fața luptei” cu derapajele nu se poate justifica. Stau acum lucrurile diferit?

Nimeni nu a sezizat atât de profund activistica stearpă ce parazitează instituțiile, precum Constantin Brâncuși. „În România sunt prea mulți în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. produc camelotă. Ca să cultivi un pogon sărac de Gorj cu porumb și dovleci îți trebuie vitejie, tenacitate și inteligență, pe care n-o găsești la Capșa și prin anticamerele demnitarilor capitalei române”, spunea Constantin Brâncuși (Aforismul 117, în Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976. Comentariu detaliat în A. Marga, Societatea nesigură, 2016, Niculescu, București, pp.65-68).). Cine ar putea contrazice azi această evaluare?

Devotat literaturii, Liviu Rebreanu nu a fost printre aceia care, sub pretextul operei, recurg la o abstinență emfatică, în fond oportunistă, care asfixiază viața românească. El consemna în 1940 degradarea acesteia arătând că „înăuntru pare că suntem în plin haos. Nimeni nu mai are încredere în nimic. Nimeni nu vrea cu adevărat să-și ia răspunderea situației. Nu suntem capabili să renunțăm categoric la frazele goale, să înțelegem că trebuie făcute sacrificii și să ne reducem proporțional pretențiile și trena de viață ca stat și ca particulari, Prin politica de zece ani capul statului a reușit să dezorganizeze complet aparatul de stat, să devalorizeze toate personalitățile conducătoare, fără să creeze sau selecteze altele în loc, încât azi ajung la conducere oameni complet necunoscuți, fără rădăcini în conștiința publică și fără calități de conducere. Ce să mai spun de oamenii de casă, de valeți puși în fruntea treburilor publice care se dovedesc imediat idioți, izbutind să dărâme încrederea în autoritate și ierarhie” (Opere, Minerva, București, 1998, vol.17, p.344. Comentariu detaliat în A. Marga, Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei Române, București, 2017, pp.19-28). Pe lângă incompetența celor care decid, Liviu Rebreanu a socotit degradarea comportamentelor vinovată de neajunsuri. „Cinstea, ca o conștiință proprie, nu contează. Cinismul scuză tot…. Numai proștii suferă. Sărăcia e o rușine. Dacă te îmbogățești prin furt devii boier, ți se deschid toate ușile. Un pensionar care iese la pensie sărac e socotit idiot. Discreția e o inferioritate. Timiditatea, sfiala, și mai mare. Amabilitatea cu colegii sau inferiorii e semn de slăbiciune. Mojicia e semnul nobleței” (p.404). Este acum altfel?

Generația mea s-a format și sub impresia altor reflecții, pe care doar le rezum, în spațiul aflat la dispoziție. Mihai Ralea scria că inteligența înseamnă să distingi suficient lucrurile. Or, confuziile de perspective de abordare a realității sunt azi la tot pasul! Nicolae Mărgineanu a spus răspicat că inteligența nu se mai reduce în societatea modernă la istețime. Or, nu vedem iarăși cum descurcarea și imprecația se iau în mod fals drept pricepere? Tudor Arghezi scria că lipsa caracterelor este lacună majoră a vieții românești. Cine nu o întâlnește? D. D. Roșca arăta că tineretul merită credit dacă este cultivat și capabil să facă ceva. Câți dintre cei care vociferează azi sunt în stare de o realizare minimă? Câți ating măcar realizările înaintașilor?

Cel care a adus într-un fel lucrurile pe pământ a fost nimeni altul decât Mihai Manoilescu. El a observat în 1923 costul enorm al segregărilor de toate felurile din viața României. Maxima sa – „nici o excludere a energiilor, nici o risipire a lor, nici o umbrire a valorilor reale” (în Iordan Chimet, ed., op.cit., II, p.206) – rămâne actuală. Mai ales după ce România și-a înlăturat mai mult decât orice țară est-europeană specialiștii, spre a face loc nepregătiților! Iar acum inșii nu pot da soluții viabile. Or, nu etichetele puse oamenilor de către neisprăviți, ci valoarea fiecărei persoane contează în democrație.

În cartea Soarta democrației am plecat de la observația că, în România de azi, în discursul oficial, s-a înlocuit „statul de drept democratic”, cu „stat de drept”. Se ignoră astfel nu doar faptul că „stat de drept” au avut și Mussolini sau Hitler, ci și prevederea „statului de drept democratic” din actuala Constituție a României. A devenit oare legea fundamentală a țării facultativă?
Este sigur că, după 1989, în România s-au făcut pași importanți în democratizare. Dar unii dintre aceștia au fost distruși în ultimul mai bine de un deceniu. Din nefericire, s-au confirmat diagnozele pe care le-am publicat în ani: că au rămas năravuri premoderne în stat; că anvergura Siguranței, sub Carol al II-lea, și a Securității, sub regimurile următoare, împiedică democrația; că în ultimii zece ani securismul a înflorit; că regimul actual suferă nu doar din cauza fatalei nepriceperi și inculturii șefilor săi, ci și din cauza vederilor retrograde; că regimul este prostocratic și va adânci crizele din România; că tineretul actual va deconta din greu, poimâine, rătăcirile de azi.

Ce altă confirmare a acestor diagnoze mai vrem decât indicatorii de azi, performanța slabă, privațiunile și suferințele? Se mai confirmă și ceea ce am spus continuu – că democratizarea este calea redresării României. Cum scria Hegel, doar cel care pune capăt „angoasei în fața adevărului” iese din restriște!

„Democrația curată” din Rezoluția din 1918 implica vot generalizat și respectat; libertate și echitate; tripartiția puterilor în stat; parlamentarism funcțional; justiție de încredere; descentralizare; sistem meritocratic și altele. Azi, însă, ca urmare a ceea ce s-a petrecut, „democrația curată” cere destule în plus. Ea cere, de pildă, decidenți care trăiesc din valoarea lor profesională și civică, nu pe umerii serviciilor secrete și ai justiției instrumentate. Ea cere înțelegerea interesului public, nu reducerea acestuia la măsluirile coteriilor ce se dau drept public. Ea cere minți eliberate și emanciparea de clișee.

În cartea Soarta democrației am căutat să aduc reflecția asupra democrației la zi, pe solul noilor realități. Am și formulat noi observații și teze: „unele democrații de azi sunt mai autoritare decât ceea ce a fost înaintea lor”; „țările care s-au democratizat serios au progresat mai mult”; „democrația este mai lovită azi nu de adversari istorici, ci de incapabili care au ajuns la decizii și o desfigurează”; este nevoie de „distincția regimurilor și după criteriul calibrului profesional, civic, moral al decidenților”; „democratizarea nu rezultă din antagonizare, ci din acorduri”; „numai unde este control continuu al cetățenilor asupra reprezentanților, democrația rezistă”; „ideea unei singure forme de democrație nu este democratică”; „democrația este parte a culturii unei națiuni”; „numai o democrație reflexivă, adică una ce-și asumă reușitele și eșecurile, dă rezultate”.

Sunt azi în lume discuții despre democrație purtate de oameni cu mintea liberă. Închei cu două scurte observații.
Prima este aceea că, pentru democrația de la noi, ar fi util ca în locul noilor trepăduși, care nu pricep decât penibila schemă „sau-sau”, să încurajeze dezbaterea publică asupra stărilor de lucruri. Din împrejurarea că cineva critică starea democrației nu rezultă nicidecum că vrea autoritarism. Democrația a înaintat de multe ori odată cu critica stării ei. Ea nu este destin, ceva implacabil, și nu rezistă decât dacă destui democrați se opun derapajelor.

A doua observație se referă la împrejurarea că în lume apar multe scrieri despre „sfârșitul democrației” (Mounk), chiar decesul ei (Applebaum). Cum bine se remarca și într-o analiză recentă (Zeitenwende. Kurze Antworten auf grosse Fragen der Gegenwart, Oren Füssli, Zürich, 2019, pp.55-67), aceste evaluări sunt exagerate. În fond, toate țările au făcut progrese în materie de democratizare, iar democrația și-a diversificat formele. Nu există astăzi indicii ale susținerii cetățenilor pentru altceva. Pretutindeni, nemulțumirea față de guvernări scade în anumite momente. Puterea autocorectoare a democrației este mai mare decât a alternativelor ei.

Și din aceste considerente, „democrația curată” din Rezoluția de la Alba Iulia (1918) rămâne deviza realistă. Autorii ei intuiau cât de ușor se pervertește democrația. Ei știau bine că nu este unitate a unei națiuni moderne fără democrație la propriu. Azi se poate spune și că fără „democrație curată” nu sunt posibile performanțe, altele decât cele slabe. (Cuvânt la lansarea cărții A. Marga, Soarta democrației, Creator, Brașov, 2022, în 14 septembrie 2022, Muzeul Unirii, Alba Iulia)

Citeste continuarea pe www.cotidianul.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

Structura anului școlar 2022-2023. La ce modificări să te aștepți

Urmatoarea stire

O tânără de 22 de ani a fost ucisă în bătaie de Poliţie că nu purta corect hijabul

Stiri pe aceeasi tema