Contraofensiva de toamnă a ucrainenilor

„Ucrainenii trebuie să lupte până la recucerirea Hersonului și să recupereze Crimeea până la sfârșitul anului. Iar asta depinde de sprijinul Occidentului, iar din punctul ăsta de vedere am îngrijorări reale. Este nevoie de lideri curajoși în capitalele occidentale, în frunte cu Statele Unite, liderul lumii. Sunt prudent optimist în acest stadiu, cu condiția să continuăm, poate într-un ritm mai accelerat, să furnizăm Ucrainei echipamente în următoarele 4-6 săptămâni, ca să poată prelua controlul în regiunea Herson. Pentru că am mari îndoieli că sancțiunile vor rezista peste iarnă. Avem acum o mică ‘fereastră’ care poate fi speculată militar, după aceea, politicul și economicul vor prelua frâiele.”[1]

Wesley Clark, fost comandant NATO în Europa

NOVUS ORDO RERUM

După războaiele napoleonene, Marea Britanie devenise puterea mondială aflată la apogeu din punct de vedere al dezvoltării economiei, grație industrializării rapide, în timp ce Londra a devenit centrul lumii financiare; o cincime din veniturile sale se datorau exporturilor, flota sa era stăpâna mărilor și imperiul se extindea în ritmul a 250 de mii de kmp anual între anii 1815 și 1865[2].

În tot acest timp, politicienii de la Londra au preferat să se concentreze pe business și pe o dezvoltare fără precedent, în condițiile în care produsul intern brut per capita era efectiv cel mai înalt din lume. Finanțarea armatei, în schimb, deși imperiul era în plină expansiune, a scăzut foarte mult, ajungând la mijlocul secolului XIX la circa 2,5% din PIB. Majoritatea banilor erau destinați marinei militare, în timp ce efectivele terestre erau – așa cum adesea se plângeau comandanții – mult sub necesar.

La acel moment o parte din politicienii și observatorii vieții politice de la Londra se întrebau dacă imperiul mai este sustenabil, în condițiile în care veniturile statului au ajuns să depindă atât de mult de producția de mărfuri pentru export, care la rândul său avea la bază importul masiv de materii prime. De asemenea, se întrebau, ce avea să se întâmple cu veniturile din activitățile financiar-bancare în cazul unui conflict major în care Marea Britanie ar fi putut să fie atrasă?

Chiar dacă îngrijorările erau legitime, hybrisul britanic era prea puternic la acel moment; îngrijorările erau pe buzele tuturor, dar nimeni nu voia să piardă profituri limitând extinderea imperiului sau afacerile din colonii. Și nici creșterea cheltuielilor militare nu părea o necesitate, în condițiile în care amenințările nu erau vizibile, ci doar presupuse; ori în afară de marină, care avea destule ocazii să intervină militar pentru a proteja rutele britanice de comerț, se considera că nu exista niciun temei economic pentru creșterea finanțării armatei de uscat.

Istoria omenirii are tendința de a se repeta, așadar lecțiile sale nu ar trebui desconsiderate. Pe continentul european, spre deosebire de Statele Unite, începutul mileniului III a găsit fostele mari puteri decise să se edifice un tip nou de putere, una delicată – soft power – ale cărei argumente forte să fie puterea economică și cea a diplomației. Nici atacurile teroriste de pe teritoriul SUA din 9 septembrie 2001, nici noua retorică războinică a lui Vladimir Putin, atacarea Georgiei în 2008 sau Primăvara Arabă din 2011 nu au schimbat această viziune.

Mai mult chiar, atât Franța cât și Germania începuseră să gloseze cu tot mai multă convingere pe marginea ideii de „lume multipolară”, în care Uniunea Europeană era plasată în poziția de furnizor de securitate prin diplomație și cooperare economică. Germania, în particular, teoretiza cu mândrie foloasele cooperării sale economice extinse cu Federația Rusă și vedea în aceasta un „export de democrație” dinspre Europa către imperiul rus.

Nu este neapărat problematic faptul că – odată cu încheierea Războiului Rece, urmată de căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei și disoluția URSS – în Occident s-a instaurat un optimism miop în privința relațiilor cu Federația Rusă și că în capitalele europene sau (până la un anumit punct) la Washington elita politică a considerat că Moscova este egal interesată să construiască o democrație.

Problema a apărut după ce în discursul său din 10 februarie 2007, de la Munchen[3], Vladimir Putin a ținut să avertizeze Occidentul că la Kremlin politica de cooperare cu Occidentul a fost revizuită și s-a decis abandonarea sa, optându-se în schimb pentru o așa-zisă politică a echilibrului, care de fapt – așa cum s-a văzut în Georgia în 2008, Ucraina în 2014 și Siria în 2016 – reprezintă o întoarcere la politica sferelor de influență din perioada URSS.

S-a tot scris și spus că războiul pe care Putin a decis să-l poarte în Ucraina din 2014 putea fi evitat dacă Kievul și susținătorii săi occidentali ar fi fost mai flexibili. Această idee este o temă pe care o agită propagandiștii finanțați de Rusia și a acreditat-o diplomația de la Moscova, în frunte cu Serghei Lavrov, dar care începe să se clatine, pe măsură ce apar tot mai multe informații din culisele luării deciziei de invadare a Ucrainei la începutul anului.

Kozac și Putin.

Kozak, Dmitri. Vă mai aduceți aminte de acest personaj? Este cel care în 2003 a prezentat formal Republicii Moldova o propunere de federalizare care mai târziu a rămas cunoscută în cercurile diplomatice ca „Memorandumul Kozak”; un document pe care până și comunistul Vladimir Voronin s-a simțit dator să-l respingă oficial în 2005, ca fiind neconform cu Constituția.

Ei bine, acest domn Kozak, care ocupa în februarie ac. poziția de adjunct al lui Peskov și formal încă o mai ocupă, a primit la începutul acestui an de ochii lumii sarcina de a negocia cu Kievul o soluție care să împiedice izbucnirea unui război; principala cerință a Kremlinului era aceea ca Ucraina să renunțe oficial la intențiile sale de a deveni membră a NATO și să accepte anexarea Crimeii.

Dmitri Kozak și-a luat sarcina în serios și a obținut acceptul Kievului pe un proiect de acord pe care l-a prezentat la Kremlin, personal lui Vladimir Putin, se pare înainte de 24 februarie ac. (sau în orice caz la câteva zile după declanșarea invaziei, depinde de sursa care confirmă existența documentului, în condițiile în care Peskov a negat că ar exista un acord negociat de Kozak). Putin a respins însă înțelegerea negociată de Kozak, pe care l-a anunțat că s-a răzgândit și și-a extins obiectivele, pe care le va atinge exclusiv prin operațiunea militară.[4]

Vladimir Putin a vrut acest război în 2014 și cu atât mai mult în 2022, și-a dorit și își dorește sacrificarea Ucrainei, după tactica clasică a armatei sale, care cucerește pustiind. Vina Ucrainei este aceea că vrea să devină parte a lumii libere, democratice și că preferă, dacă altfel nu se poate, să se separe cu totul de Federația Rusă pentru a-și atinge obiectivul. Distrugând Ucraina, Vladimir Putin vrea să demonstreze că Occidentul nu o poate apăra și, astfel, că o nouă ordine mondială este pe cale să se instaureze.

TEAMA DE LIPSURI ȘI FRIG ÎN EUROPA. SINDROMUL STOCKHOLM

„Războiul din Ucraina intră într-o fază critică. Iarna se apropie și va fi grea. Greu pentru poporul ucrainean și forțele armate care luptă pentru libertatea lor și greu pentru noi, cei care îi susținem. Unitatea și solidaritatea noastră vor fi puse la grea încercare, pe măsură ce familiile și întreprinderile vor resimți criza provocată de creșterea prețurilor la energie și a costurilor de trai cauzate de invazia brutală a Rusiei.

Ne confruntăm cu șase luni dificile, cu amenințarea reducerilor de energie, a întreruperilor și poate chiar a tulburărilor civile. Dar trebuie să menținem cursul și să ne opunem tiraniei – de dragul Ucrainei și al nostru. Plătim un preț pentru sprijinul nostru acordat Ucrainei. Prețul pe care îl plătim este calculat în dolari, euro și lire sterline, în timp ce ucrainenii plătesc cu viețile lor. Și noi toți vom plăti un preț mult mai mare dacă Rusia și alte regimuri autoritare cred că își pot invada vecinii și pot călca în picioare dreptul internațional cu impunitate.”[5]

Avertismentul de mai sus este extras dintr-un articol publicat de Financial Times, și îi aparține lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO. Despre ce este vorba, de fapt? Să facem o scurtă recapitulare. Putin decide în 24 februarie ca armata sa să invadeze Ucraina, deși emisarul său special obținuse un acord din partea Kievului prin care principalele cerințe formulate anterior de Moscova erau acceptate.

După declanșarea războiului, Occidentul cere la unison Federației Ruse să se retragă din Ucraina și să oprească ostilitățile, amenințând că, în caz contrar, va sprijini statul victimă și va institui sancțiuni economice (nicio noutate aici, Moscova fusese avertizată ca va fi suspusă sancțiunilor dacă va acționa prin forță armată). Moscova replică pe toate canalele că, dacă vor fi instituite sancțiuni, atunci Federația Rusă va denunța obligațiile contractuale și va utiliza șantajul energetic ca pe-o armă împotriva Occidentului.

Ce înseamnă „weaponize energy contracts” pentru Kremlin, transpare foarte clar din strategia sa privind războiul hibrid împotriva Occidentului, și anume tensionarea acută a societăților europene, inclusiv prin declanșarea de proteste violente, pe fondul sistării livrărilor de resurse energetice (gaze naturale și petrol, în special), mai ales în perioada de iarnă. Cu cât tensiunile sociale din Europa ar fi mai serioase, perspectiva destabilizării politice devine mai probabilă și, în principiu, profitabilă pentru Moscova.

Adevărul este că de-a lungul și de-a latul Europei cetățenii se tem de iarna care va urma și consideră că li se cere un sacrificiu prea mare și nejustificat doar pentru ca Rusia să nu câștige războiul cu Ucraina. Firește, la o analiză mai atentă oricine înțelege că dacă Rusia câștigă războiul energetic cu Europa, nu doar că își poate regăsi suflul pe frontul din Ucraina – unde deocamdată a pierdut inițiativa – dar poate continua în viitor să ridice miza, amenințând inclusiv militar Uniunea Europeană, pe flancul său estic.

Doar că, după mai bine de 7 decenii de pace în Europa, cetățeanul european nu mai este dispus să cântărească ce anume din confortul său merită sacrificat pentru a continua să se bucure de democrație și libertate; la acest moment democrația și libertatea par un dat, o normalitate, la fel și confortul și nivelul ridicat de trai. Iar dacă toate acestea pot fi puse sub semnul întrebării, conchid (unii superficial, alții îndemnați de diverse interese) cei nemulțumiți, se cheamă că vina este a politicienilor care cer sacrificii, nu a lui Putin și a camarilei sale războinice.

Poate ați citit replica aceasta – vehiculată masiv pe rețelele sociale: „I will always go to war with the Russians if they attack us, but don’t be asked to sacrifice myself for the Ukrainians! Their war is not our war. Are they fighting each other? Very good! That’s what they’ve done for hundreds of years, they’re savages!” Un astfel de mesaj, identic chiar[6], este vehiculat intens și la noi, deci nu ar trebui să ne mire, la o adică, dacă Putin obține ce dorește în Ucraina și vrea apoi mai mult, că cineva în vest ar putea scrie un astfel de Tweet: „… don’t be asked to sacrifice myself for those Romanians!…”

În discursul său de miercuri, 14 septembrie, în fața europarlamentarilor, Ursula von der Leyen spunea: „Acest Parlament nu a dezbătut niciodată starea Uniunii în situație de război pe teritoriul european. Ne amintim acea dimineață fatidică de 24 februarie când europenii s-au trezit în război. După acea zi, un întreg continent s-a ridicat în solidaritate. Străzile noastre s-au umplut de steaguri europene, școlile noastre s-au umplut de copii ucraineni.

Imediat ce trupele rusești au trecut frontiera Ucrainei, răspunsul nostru a fost puternic, hotărât și imediat, și cred că putem fi mândri de acest lucru. (…) Miza este foarte mare, nu doar pentru Ucraina, ci pentru întreaga Europă și întreaga lume. Vom fi încercați de cei care vor să exploateze orice fel de diviziune între noi. E un război în energie, în economie, împotriva viitorului nostru, e vorba de autocrația care se luptă cu democrația. Dacă găsim solidaritatea necesară, Putin va eșua, iar Ucraina și Europa vor izbândi.”[7]

Ce șanse are acest discurs să treacă dincolo de zidurile instituțiilor de la Bruxelles sau Strasbourg, să coboare în stradă, să mobilizeze europenii, să-i stimuleze, să provoace emulație? Răspunsul este că foarte mici. Eficiența războiului informațional rusesc se îmbină nefericit cu egoismul, mercantilismul și superficialitatea actualei generații de europeni, de la vest la est.

Să luăm un caz apropiat, cel al fostului ministru (de externe și al educației) Andrei Marga, care a ținut să iasă în evidență nu doar cu un discurs (la Alba Iulia) prin care întărea retorica putinistă în privința Ucrainei ca „stat artificial”, expunând astfel public idei revizioniste, dar a și revenit cu o a doua declarație ca să o întărească pe cea dintâi, și a completat-o cu o altă temă gradă propagandei ruse de război – „sacrificiile care ni se pretind în iarna ce urmează în numele solidarității absurde cu statul artificial Ucraina”:

„România nu are ce căuta în acest conflict. Ea nu ar trebui să înfrunte vreo criză în plus, fie ea și energetică, din cauza conflictului. Repet oricând afirmațiile rostite, căci ele exprimă adevărul cel mai simplu cu putință. Altfel, lucrurile se țin mai departe într-o criză absurdă, la care sunt, totuși, alternative.”[8]

Pentru un senior, obișnuit să reflecteze și cândva familiarizat cu practica diplomatică, afirmațiile lui Andrei Marga sunt absolut surprinzătoare și ne duc cu gândul la efectele Sindromului Stockholm. Mult mai probabil, însă, profesorul Marga face un serviciu Kremlinului trădând – fie și fără voie – interesele naționale, pentru că ceea ce sugerează mesajul său de mai sus este, lăsând deoparte retorica, revenirea la revizionism în Europa: Ucraina să fie dezmembrată, ca noi să avem liniște.

În paranteză fie spus, Andrei Marga ajunge astfel, la cei 76 de ani ai săi, să se prezinte (nepermis) ca un ardelean care a uitat că și Diktatul de la Viena promitea același lucru României: să accepte ciuntirea teritorială în favoarea URSS și a Ungariei, în schimbul păcii. O „pace” care s-a dovedit și atunci, după cum știm cu toții, iluzorie. Închid paranteza.

Din fericire – chiar dacă nu pare – decidenții sunt avertizați asupra modului în care stau lucrurile. Militarii la fel. Așa cum explica și generalul Clark, fereastra pentru acțiuni militare decisive în Ucraina este îngustă, pentru că venirea iernii poate repune Rusia într-o poziție mai bună, iar pe politicienii occidentali îi poate forța să negocieze. Găsim această idee și la Jens Stoltenberg, asupra sa au insistat și consilierii americani atunci când comandanții ucraineni au planificat contraofensiva de toamnă și le-au cerut opinia.

CE ȘTIM DESPRE CONTRAOFENSIVA INIȚIATĂ DE KIEV?

„Războiul din Ucraina va continua până la înfrângerea completă a Rusiei. Am pierdut deja, restul este doar o chestiune de timp”, este declarația deja celebră a fostului colonel FSB Igor Gîrkin, care a condus mișcarea separatistă armată pro-rusă din Donețk în 2014.[9]

Se spune că armata rusă s-a lăsat înșelată de informațiile vehiculate în presă privind purtarea de către forțele armate ucrainene a principalelor acțiuni ale contraofensivei sale de toamnă concentrat pe direcția sud, mai precis către Herson. Și, într-adevăr, toți cei care s-au pronunțat public asupra ideii de contraofensivă ucraineană au indicat ca țintă principală Hersonul și, ulterior, Crimeea.

Totuși, toată această saturare mediatică nu putea pune probleme SVR, GRU sau FSB în descifrarea intențiilor reale ale ucrainenilor; nu vorbim aici (cred) de vreo operațiune elaborate de dezinformare de anvergura „Mincemeat”[10] din al doilea război mondial. Cu siguranță serviciile ruse de informații au suficiente surse printre ucraineni ca să înțeleagă măcar unde anume nu sunt concentrate suficiente echipamente și efective pentru a susține o lovitură principală. Și atunci, se pune întrebarea, de ce s-au lăsat rușii surprinși în Harkov?

În urmă cu circa zece zile, la un webinar organizat de Atlantic Council, Vivian Salama, de la TWSJ și Dara Massicot de la „Rand” explicau faptul că în ultimele zile ale lunii august vizitaseră linia de front din sudul Ucrainei, unde soldații ucraineni se plângeau de faptul că, deși la Kiev se insistă că până în octombrie Hersonul va fi recucerit, efectivele și echipamentele concentrate acolo în vederea ofensivei nu sunt la nivelul care să acopere, fie și pe departe, acest obiectiv și că se așteaptă noi livrări de armament occidental de calitate, în special artilerie, dar și întăriri, fără de care totul va rămâne vorbă goală.

Dacă la Atlantic Council se punea public întrebarea ce au de gând totuși ucrainenii, cum vor putea să-și atingă obiectivele anunțate în sud, cu atât mai mult (și mai devreme) aceste întrebări trebuie să și le fi pus militarii ruși și comandanții lor. Dacă ele s-au pus, dar fără să rezulte de aici și măsurile prin care rușii să nu se lase surprinși în zona Harkov, înseamnă că problemele lor sunt mai mari și mai grave decât ne putem imagina, chiar și noi, simpli observatori, care se informează de pe canalele publice obișnuite.

După retragerea intempestivă a rușilor din Izium și Lîiman, Kommersant cita un oficial rus care declara ceva de genul: „Da, ai noștri au plecat din Izium, precum și din alte câteva așezări din direcția Harkov. Bineînțeles, acesta este rezultatul greșelilor comandamentului superior. Dar nu este nevoie să căutăm semnificații ascunse în acest lucru. Nu este vorba despre acorduri și nici despre trădare. Pur și simplu luptăm cât de bine putem.”[11]

Expertul militar ucrainean Oleg Jdanov a avansat la Radio NV ipoteza că în urma surprinderii forțelor ruse din zona Harkov, la Kremlin au devenit manifeste neînțelegerile dintre politicienii din jurului lui Putin și comandații militari[12]:

„Există o confruntare între politicieni și militari. Aceasta este o fisură care se extinde cu o viteză vertiginoasă. Dacă în câteva săptămâni Putin nu va înăbuși revolta din rândul generalilor și nu declanșează schimbări la vârful Statului Major al Armatei ruse, atunci generalii înșiși îl pot învinovăți pe Putin – au început deja să facă asta – că a pierdut acest război. (…) Prin urmare, cu cât Putin se mai gândește pe cine să învinovățească, cu atât este mai mare riscul ca vina să cadă asupra lui. Și acest lucru poate duce la o schimbare în elita politică, inclusiv la o schimbare a guvernului rus.”

Degringolada de pe front – așa cum o prezintă, obiectiv, de aproape 7 luni încoace rapoartele zilnice la ISW[13] – este datorată lipsei unui plan serios al armatei ruse privind operațiunile militare din Ucraina. Înțelegem mai bine acum faptul că armata rusă, care din 2014 încoace cu fiecare exercițiu „Zapad” amenința cu invadarea teritoriului Ucrainei, nu dusese niciodată serios planificarea până la capăt. Pentru că niciun comandant militar nu a crezut cu adevărat că va fi nevoie.

Să ne aducem aminte, documentele pe care ofițerii ruși le aveau asupra lor în primele zile ale invaziei se refereau la o operațiune planificată să dureze 18 zile, urmând să atingă ca obiective în acest răstimp capturarea Kievului, Harkovului, Odessei, Hersonului, a Mariupolului și, firește, a regiunilor Donețk și Lugansk în întregime. Cum acest plan a căzut și un plan B nu a existat niciodată… toate privirile s-au întors către Vladimir Putin: ce facem, care este decizia?

Nu trebuie să ne mire că s-a întâmplat așa. Într-un regim autoritar – în particular în regimul rusesc de autoritate pe care Putin l-a cultivat, în care era comparat cu un țar și poza în agentul 007 – nimeni nu face sugestii, pentru că nimeni nu dorește să fie pus într-o poziție de inferioritate dacă ideile sale sunt desființate de lider.

Iar Vladimir Putin a decis să supraliciteze, considerând inacceptabilă rezistența poporului ucrainean. Din acel moment și până astăzi Vladimir Putin este într-o stare de negare și nimeni nu îndrăznește să i-o tulbure, pentru că nu vrea să-și treacă numele pe lista celor care se sinucid căzând de undeva de pe o clădire înaltă.

Ceea ce se întâmplă acum este pilduitor. Corpul 3 de armată încropit prin recrutări și transferuri și aruncat în luptă la Harkov, explică cel mai recent raport ISW[14], nu a reușit să schimbe situația de pe front și să oprească avansul ucrainenilor. Așa că rușii au început să formeze un alt corp de luptă, al patrulea, pentru care recrutează pe cine se nimerește. Aceste decizii nu au nicio logică din punct de vedere militar și este clar că sunt luate sub presiunea Kremlinului, din disperare și lipsă de soluții.

În șah se spune că nu are rost să te pornești prima mutare dacă nu ai un plan și că este preferabil să ai un plan prost, decât niciunul. Cu fiecare zi ce trece vedem că rușii nu au avut în realitate niciun plan pentru Ucraina pentru că, atunci când Putin a dat ordinul, toată lumea a fost în realitate luată prin surprindere: nu au crezut. Apoi a fost prea târziu să se mai poată face un plan, s-a improvizat doar și, pentru o vreme, a funcționat.

Când se spune că americanii au ținut Ucraina în viață, majoritatea celor care au în cap această idee consideră că totul a fost premeditat de Washington. Nimic mai fals. În realitate nici ucrainenii nu au crezut că vor fi cu adevărat invadați militar și s-a pierdut timp prețios până când politicienii de la Kiev să înțeleagă situația și să dea ordinele necesare pentru a pregăti rezistența armată.

Din acel moment consilierii americani au avut sarcina extrem de dificilă de a-i face pe comandații ucraineni să „uite” ceea ce au învățat despre modul sovietic de a duce un război și de a face modificările necesare în concepția, planificarea și ducerea operațiunilor militare. Despre aceste lucruri s-a mai scris, dar pentru că nu pare nimic spectaculos în esență, au fost trecute cu vederea. Au fost preferate temele conspiraționiste, considerate mai interesante.

Contraofensiva ucraineană a fost pregătită și planificată cu sprijinul consilierilor americani și din alte state NATO și, din nou, a fost nevoie de un efort serios al acestor sfătuitori ca să-i facă pe cei de la Kiev să înțeleagă corect că pot obține rezultate bune dacă își planifică corect operațiunile, dacă duc luptele în mod inteligent și folosesc în mod optim resursele și echipamentele pe care le au la dispoziție (și nu doar cerând în continuu Occidentului mai multe arme, muniție și echipamente).

Pentru ca ofensiva să fie un succes, s-a lucrat cu ofițerii ucraineni la tablă – așa numitele tabletop exercises. A fost nevoie de aceste „exerciții” pentru a înțelege exact și corect ce anume se poate obține prin operațiunile planificate, cum pot acestea să fie împletite, cât de extinse trebuie să fie și care este nivelul optim de resurse ce trebuie implicat pentru a atinge obiectivele planificate.

Abordarea modernă, corectă a operațiunilor, planurile bine făcute și verificate în cele mai mici amănunte au făcut și continuă să facă diferența pe front, pentru că, de cealaltă parte, nu există, cum spuneam, niciun plan ci doar o continuă și disperată improvizație. Singurul antidot rusesc la avansul ucrainean este carnea de tun pe care o pot arunca peste graniță cei de la Kremlin. Atât. Deocamdată.

ORICE AR FI, SĂ AVEM ÎNCREDERE, DESTINUL SE DEZVOLTĂ IMPLACABIL

Șapte consilieri locali din districtul municipal Smolnîi din Sankt Petersburg le-au cerut deputaților Dumei de Stat să-l acuze pe președintele Vladimir Putin de trădare din cauza invaziei militare asupra Ucrainei. În textul apelului se precizează că războiul declarat de Putin împotriva Ucrainei aduce daune securității Rusiei și cetățenilor: „În acest context, vă solicităm, în calitate de deputați ai Dumei de Stat, să veniți cu propunerea de a aduce acuzații de trădare împotriva președintelui Federației Ruse pentru a-l revoca din funcție.”

Consilierii locali din Sankt Petersburg care au avut curajul de a semna un astfel de apel au primit ulterior citații prin SMS prin care li se cere să se prezinte la poliție pentru a completa protocoale privind acuzația de discreditare a forțelor armate ale Rusiei.[15]

Intimidările poliției nu au oprit mișcarea din Sankt Petersburg și ei i s-au alăturat consilieri locali din Moscova și din alte 16 municipalități; luni, 12 septembrie ac., numărul se ridicase deja de la 8 la 84. Petiția prin care aceștia cer demisia lui Vladimir Putin a atras atenția Kremlinului, iar Dmitri Peskov a ținut să sublinieze acest lucru[16]: „Linia dintre a critica legal campania militară a Rusiei în Ucraina și a încălca legile de cenzură din timpul războiului, care prevăd pedepse de până la 15 ani de închisoare, este foarte, foarte subțire.”

Prima concluzie: Vladimir Putin este sub presiune. Politica rusească este frământată, chiar dacă cenzura draconică impusă după invadarea Ucrainei nu lasă prea mult loc pentru reflectarea ei în mass media. Consecința acțiunilor opoziției politice, care în sine nu îngrijorează Kremlinul, este că ele pot alimenta dizidența mai puțin văzută din partidele care susțin puterea lui Putin.

A doua concluzie: Putin și acoliții săi trebuie să câștige timp și o fac în două feluri, cel puțin până în miezul iernii, când Moscova speră că Europa va avea atât de mari probleme interne, încât va ceda în fața pretențiilor lui Putin. Primul mod, este să nege cât mai credibil pe plan intern că armata ucraineană ar repurta succese pe front. Al doilea este întoarcerea la retorica disponibilității la negocieri.

Negarea situației dificile de pe front are legătură directă cu nemulțumirile unor politicieni ruși care îl acuză voalat pe Putin că își trădează patria ezitând să escaladeze nivelul acțiunilor militare din Ucraina. Comuniștii, de exemplu, prin liderul lor Ghennadi Ziuganov, au cerut să se treacă la mobilizarea generală și să fie recunoscut oficial că Rusia este în război cu Occidentul, de fapt cu Statele Unite[17].

Presiunea politică contează și la Moscova, deși tendința noastră este aceea de a crede că un lider autoritar cum este Vladimir Putin nu dă socoteală nimănui. Este adevărat, formal modelul țarist de putere nu îi impune liderului autoritar să dea socoteală, doar că, în același timp, el trebuie să fie mereu atent la cei din jurul său, la semnalele pe care aceștia le dau, pentru ca nu cumva să devină victima unei lovituri de palat care să-l înlăture brutal.

Abbas Galliamov, cândva apropiat cercului de la putere de la Kremlin (îi scria discursuri lui Putin), explică de ce atmosfera este atât de tensionată acum în cercul lui Vladimir Putin și ce consecințe poate avea actuala situație de pe frontul ucrainean:

„Acum rușii trebuie să se retragă. De fapt, să fugă, ceea ce este un adevărat șoc. Sistemul politic rusesc este într-un adevărat șoc acum. Nu este o exagerare. Imaginea lui Putin este pătată. Cred că următorul lucru care se va întâmpla în politica rusă în următoarele luni, poate într-o jumătate de an, este că elitele vor începe să caute un succesor și, prin urmare, procesul politic va începe în jurul acestei figuri.”[18]

Vladimir Putin nu trebuie să dea semnale că se teme, deși este probabil conștient că i se caută un succesor. Ceea ce trebuie să facă este să tragă de timp și să încerce să revină în control. Să nu ne mire, deci, că va căuta un țap ispășitor, un paratrăsnet care să încaseze toate nemulțumirile și care să fie sacrificat public. Cel mai probabil sacrificat în lupta pentru supraviețuirea la putere a lui Putin este Serghei Șoigu.

Un membru al Dumei, Serghei Mironov, a declarat deja Kommersant, după un Tweet pe care l-a redactat, că a propus Dumei să-l convoace pentru audieri pe ministrul apărării, pentru o discuție cu ușile închise în care să explice cum este posibil avansul rapid al contraofensivei ucrainene din Harkov.[19]

Pentru sine, Vladimir Putin și-a rezervat rolul celui care, fără să dea explicații, livrează mesajele tari. Răspunzând la întrebări, cu un aer detașat și o mână în buzunar, Vladimir Putin a explicat la Samarkand, la summitul SCO, că are totul sub control – nu contați că mă voi da deoparte[20]:

„Statul Major consideră un lucru important, altul secundar, dar sarcina principală rămâne neschimbată și este pusă în aplicare. Scopul principal este eliberarea întregului teritoriu al Donbass-ului. Recent, forțele armate ruse au dat câteva lovituri sensibile. Să presupunem că sunt un avertisment. Dacă situația continuă să se dezvolte așa, atunci răspunsul va fi mai dur. Autoritățile de la Kiev au anunțat că au lansat și desfășoară activ o operațiune de contraofensivă. Ei bine, să vedem cum se dezvoltă, cum se încheie.”

Legat de ideea negocierilor, așa cum a fost cazul și în februarie cu acordul obținut de Kozak, Kremlinul, Putin însuși nu văd la acest moment diplomația ca pe un instrument al păcii, ci ca pe o unealtă a războiului. La Moscova se vorbește despre negocieri nu pentru a face pace cu Ucraina, ci pentru a căuta o cale de a opri contraofensiva și a câștiga timp până la iarnă.

În aceste condiții, este evident că ar fi greșit ca Ucraina să accepte să se reașeze la masa negocierilor cu Federația Rusă, servindu-i astfel interesele, fără nicio perspectivă de a obține în schimb pacea și revenirea la status quo ante bellum.

Ucraina privește atent nu doar spre progresele pe care armata națională o face pe fronturile din est și sud, ci și spre scena politică internă de la Moscova, precum și spre capitalele occidentale, pentru că de consistența ajutorului care vine dinspre acestea din urmă depinde consistența efortului de război, mai ales în perioada dificilă a iernii care se anunță.

Nu doar Occidentul este preocupat de influența pe care războiul din Ucraina o va avea asupra economiilor din Uniunea Europeană și a stabilității sociale din statele membre, ci și Moscova; iarna nu va fi ușoară nici în Rusia, iar economia și finanțele rusești sunt la acest moment mult mai puțin pregătite să le ofere rușilor o perspectivă liniștitoare pentru lunile lungi de iarnă ce vor urma.

De aceea Vladimir Putin a mizat atât de multe pe summit-ul de la Samarkand, de unde aștepta să primească vești mult mai bune de la marii săi parteneri – în special China, dar și India sau Iranul – pentru a se vedea în cele din urmă tratat cu condescendență sau de-a dreptul cu reținere, o situație pe care eforturile diplomatice disperate făcute de gazde și de ministerul rus de externe nu au reușit să o estompeze.

Și Narendra Modi, destul de previzibil, dar și Xi Jinping i-au repetat lui Vladimir Putin, chiar și în fața reprezentanților presei acreditate la summit, că sunt îngrijorați de războiul din Ucraina și de insistența cu care Moscova continuă acest conflict care a făcut zeci de mii de victime umane, foarte multe civile, dar pune în pericol și obiective civile sensibile, cum este cazul centralelor nucleare.

Acestor îngrijorări, Vladimir Putin a fost nevoit să le răspundă (aproape umil), tot în fața camerelor de luat vederi, cu acel „cunosc poziția dumneavoastră cu privire la conflictul din Ucraina și vă cunosc și îngrijorările, cu toții ne dorim ca asta să se încheie cât mai repede cu putință”; bănuiesc că, astfel, partenerilor săi de discuție le-a fost clar că nu pot conta că Putin va lua decizii care să scurteze războiul, dimpotrivă, este dispus să riște chiar și o escaladare, pentru că îi lipsesc soluțiile.

Operațiunile militare ale Ucrainei, cu progrese rapide și bine planificate, au adus Kremlinul – ca să folosesc un termen din șah – în situație de pat, tocmai atunci când credea că a dat șah Occidentului. Ce ar putea face Moscova? Să recunoască situația și să ceară negocieri – așa cum probabil au sugerat la Samarkand Beijingul și New Delhi -, de această dată cu bună credință?

Mă tem că Vladimir Putin, neavând un plan B în minte (nu l-a avut niciun moment, pentru că nu a crezut că Ucraina va rezista), nu va alege această cale. Dar nu are nici curajul și puterea de a da foc planetei, escaladând într-o formă sau alta (prin utilizarea armei nucleare tactice în Ucraina sau atacarea unor state NATO prin care Ucraina este aprovizionată cu armament, adică Polonia, Statele Baltice sau România) și va miza totul pe o carte: iarna europeană.

Va miza din nou eronat. Undeva prin februarie 2023, la un an după ce a dat ordinul de invadare al Ucrainei, anturajul său va constata că pariul lui Putin este cu adevărat pierdut. Cum Vladimir Putin va continua să insiste pe ideea ducerii războiului, probabil se va trece efectiv la înlăturarea sa de la putere. Să avem încredere: se va întâmpla, pentru că acesta este destinul tuturor celor care desconsideră umanitatea și se consideră a fi deasupra ei.


NOTE:

[1] https://stirileprotv.ro/stiri/international/gen-wesley-clark-fost-comandant-nato-putin-e-vinovat-de-cele-mai-grave-crime-iar-unii-vorbesc-de-negocieri-de-pace.html

[2] Paul Kennedy – „Ascensiunea și decăderea marilor puteri”

[3] http://en.kremlin.ru/events/president/transcripts/copy/24034

[4] https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25789412-putin-avut-masa-acord-acceptat-ucraina-dar-razgandit-respins-surse-reuters-cine-este-dmitri-kozac-cel-care-avut-mana-libera-negocieze-kievul.htm

[5] https://www.stiripesurse.ro/nato-tulburari-civile-ucraina_2545425.html

[6] Mă duc oricând la război cu rușii, dacă ne atacă, dar să nu mi se ceară mie să mă scarific pentru ucraineni! Războiul lor nu este și războiul nostru. Se luptă între ei? Foarte bine! Așa au făcut de sute de ani, sunt niște sălbatici!

[7] https://www.bursa.ro/ursula-von-der-leyen-daca-gasim-solidaritatea-necesara-putin-va-esua-iar-ucraina-si-europa-vor-izbandi-82286749

[8] https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25796157-andrei-marga-spune-afirmatiile-sale-corespund-adevarului-istoric-acuza-propaganda-azi-ucraina-este-granite-nefiresti.htm

[9] https://ziare.com/rusia/spion-rus-kgb-previziuni-razboi-ucraina-1760811

[10] https://www.iwm.org.uk/history/the-war-on-paper-operation-mincemeat

[11] https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25783130-prabusire-catastrofala-frontului-rusesc-din-harkov-trupele-invazie-fugit-din-izium-lyman-pur-simplu-luptam-cat-bine-putem.htm

[12] https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/scindare-la-kremlin-intre-militari-si-politicieni-2204873.html

[13] https://www.understandingwar.org/backgrounder/ukraine-conflict-updates

[14] https://www.understandingwar.org/backgrounder/russian-offensive-campaign-assessment-september-18

[15] https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/putin-tradare-razboi-rusia-2203914.html

[16] https://moldova.europalibera.org/a/kremlinul-%C3%AEi-amenin%C8%9B%C4%83-voalat-pe-consilierii-locali-care-cer-demisia-lui-putin/32031998.html

[17] https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/liderul-comunistilor-recunoaste-ca-rusia-este-in-2204861.html

[18] https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/sistemul-politic-din-rusia-este-in-soc-in-2205647.html

[19] https://www.digi24.ro/stiri/externe/fara-precedent-parlamentul-rus-l-ar-putea-convoca-pe-serghei-soigu-pentru-a-da-socoteala-in-privinta-esecurilor-din-ucraina-2084069

[20] http://en.kremlin.ru/events/president/news/69366

Citeste continuarea pe www.contributors.ro

Total
0
Shares
Adauga un comentariu

Stirea precedenta

„Pisica lui Isus” de Grig

Urmatoarea stire

Curs valutar BNR azi, 20 septembrie 2022: ce se întâmplă cu moneda euro?

Stiri pe aceeasi tema