Urechea de tinichea a justiţiei române nu se dezminte: oamenii care n-au reuşit de atâţia ani de zile să producă public o motivaţie convingătoare pentru regimul lor special de pensionare, ci doar discuţii colaterale infantile şi argumente ilogice, enervând la culme întreaga societate şi delegitimând profesia ca atare, dau iar cu bâta în baltă. Cei trei judecători supremi din dosarul Ursu nu s-au putut abţine să-şi semnalizeze incultura istorică – iar într-un sens mai larg, chiar profesională – şi au redactat o motivare ofensatoare intelectual pentru cine e interesat chiar şi la nivel amator de viaţa publică în post-comunism. Partea tragică e că după toate semnele nici măcar nu-s rău intenţionaţi, ci pur şi simplu nu pot depăşi o anume mediocritate de grup datorată ochelarilor de cal cu care cresc de când sunt mici, în facultate şi pe băncile INM.
Sunt două planuri de analiză aici. Unul e strict cel care ţine de faptele indivizilor incriminaţi şi care se pare că “n-au putut fi dovedite”. E posibil, eu n-am informaţiile pentru a-mi face o părere pentru că, onest, n-am parcurs filă cu filă dosarul. S-a judecat prost, ori procurorii au instrumentat prost? Orice e posibil. Sau, poate, nu era din start realist ca pe legile actuale cei care patronau din partea Securităţii comuniste un sistem represiv şi dădeau Miliţiei sugestii discrete dar obligatorii să fie făcuţi responsabili legal, dacă n-au pus mâna direct la comiterea crimei ori n-au semnat acte “torturaţi-l pe ăla” (evident, nimeni nu făcea asta în anii ’80). Dacă o fi aşa, atunci mai curând către Parlament trebuie să arătăm cu degetul, pentru că în 30 de ani nu a făcut legi mai clare. (Şi să nu uităm că totuşi în cazul Ursu doi colonei de Miliţie şi un killer-borfaş au fost condamnaţi definitiv şi au plătit despăgubiri, deci nu e un dosar muşamalizat cum spun unii; făptaşii direcţi au fost pedepsiţi).
Dacă judecătorii supremi n-au găsit conexiunea cu cei aflaţi deasupra miliţienilor, asta e: şi în alte ţări au mai fost achitări de lideri politici sau din poliţia secretă. Problema mare apare însă la catastrofala motivare pe care a redactat-o completul, care e pe alăturea cu drumul şi trădează într-un plan mai general ignoranţa de care vorbeam. Mai precis, acele consideraţii privind contextul în care a trăit inginerul Ursu până a ajuns “infractor de drept comun” pentru deţinere de valută, faptă pentru care a fost ucis în custodia statului. Presupun că în mintea celor trei judecători toate detaliile astea le susţin soluţia de achitare; de fapt, e chiar pe dos.
Statul comunist român a preluat de la sovietici vechea cutumă de a legifera draconic, cu prevederi dure dar nerealiste şi greu de aplicat în practică, iar apoi de a tolera pe scară largă abaterea de la reguli, la care închideau ochii chiar membri importanţi ai sistemului,…
