Patimă. Atît în Prizonier în închisoarea cărţilor, cît şi după aceea, în eseul despre risipa de stat, şi în alte editoriale dedicate nevoii de austeritate, am vorbit de schiţa lui Caragiale, Slăbiciune, ca despre o denunţare a cheltuielilor nebune din partea românilor, care trăiesc mult peste limitele cîştigului dat de leafă. Eseul din Prizonier în închisoarea cărţilor se intitula O nedumerire mereu actuală.
Nedumerirea era a lui Caragiale. Şi era stîrnită de „micul funcţionar”, care, deşi cîştiga 4 lei pe zi, se grăbea să dea 12 lei pentru o birjă care să-l ducă din Centru la Şosea. Căutând schiţa, pentru a desprinde citate din ea, am descoperit că I.L. Caragiale scrisese despre altceva:
Despre năravul românului de a se da mare luînd o birjă cu muscal.
Nu întâmplător schiţa, publicată în Universul din 1 octombrie 1899 la rubrica de joi, ţinută de Caragiale, Notiţe critice, debutează cu fixarea drept patimă bucureşteană a folosirii muscalului:
„Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alţii alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna cîte o deosebită slăbiciune, cîte o patimă.
Dar bucureştenii?
E uşor de răspuns:
Muscalul!”
În chip ironic, scriitorul denunţă folosirea de către muscal – birjarul vremii – a unor preţuri uriaşe. Explicaţia? E preţul patimii bucureştene de a lua birja ca expresie a fălirii cu orice preţ. Şi Caragiale trece în revistă situaţiile care demonstrează patima bucureştenilor pentru luatul birjei. Primul caz e al „micului impiegat”. Al doilea e al iubitei „micului impiegat”, „o jună modistă foarte frumuşică”. Al treilea e chiar al personajului narator. Tocmai cînd un moralist sever, urmînd unui economist la fel de sever denunţa năravul românilor de a lua o birje de lux ca semn al decăderii morale, personajul narator îi spune:
„– Mă rog – întrerup eu pe filozoful meu – dă-mi voie: poţi să mă-mprumuţi cu douăzeci de lei pînă la 15 ale lunii viitoare? Am mare nevoie.
– Cu plăcere, poftim… Ziceam dar că mania reprezentării…
– Mă iartă – zic eu – îmi explici aldată… mă grăbesc.
– Ei! stai un minut.
Nu pot, e tîrziu… Mă aşteaptă nevasta gătită: i-am promis s-o duc la Şosea negreşit… La revedere…
Aha! apilpisiţi trotteurs:
– Paidiom, gaspadin!”
*
Manipularea lui Ştefan cel Mare. Serialele turceşti ivite sub semnul Neo-otomanismului, dar şi serialele despre Califi, m-au obişnuit cu intervenţia nevestei pe lîngă conducător pentru a-i asigura fiului moştenirea tatălui. După moartea lui Alexăndrel Vodă la Constantinopol, în postură de ostatec al sultanului în cadrul vasalităţii din partea lui Ştefan Cel Mare, rămîne ca posibil moştenitor Bogdan, fiul lui Ştefan Cel Mare şi al Voichiţei, fata lui Radu Vodă, luată de Ştefan Cel…
