La un an de la începutul războiului din Ucraina se observă, fără dubii, faptul că Rusia a greșit strategia din punct de vedere militar, economic și diplomatic și, în consecință, a suferit și suferă pierderi mult mai mari decât câștigurile teritoriale temporare.
Putin a ținut un discurs triumfalist, în ciuda realității din teatrul de război. FOTO: Profimedia
Valentin Naumescu, profesor de
Relații Internaționale la Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai“ din
Cluj-Napoca, și președintele ICDE (Inițiativa pentru Cultură Democratică
Europeană), un think-tank al cărui scop este promovarea prin dezbateri,
proiecte și acțiuni cultura democratică și valorile fundamentale ale Uniunii
Europene, face pentru „Weekend Adevărul“ un bilanț al războiului din
Ucraina, la un an de la începutul conflictului. Profesorul
face o analiză interesantă a reacției Occidentului și a politicii pacifiste a
puterilor europene față de Germania lui Hitler și de Rusia lui Putin.
Analistul de politică internațională vorbește și despre prioritățile de
securitate ale României în contextul noii situații geopolitice extrem de
complicate în care am intrat odată cu începerea războiului din Ucraina.
Este important de precizat că
acest interviu a fost realizat pe 16 februarie, cu opt zile înainte de
împlinirea unui an de la începutul invaziei. Până pe 24 februarie vor mai fi
avut loc evenimente precum Conferința
de Securitate de la München, la summitul din Polonia (20-22 februarie), vizita
președintelui Biden în Europa Centrală,
discursul anual al președintelui Putin (21
februarie) care nu au putut fi dezbătute în interviu.
„Weekend
Adevărul“: Un an de la începerea războiului este un prilej bun să facem
bilanțul invadării Ucrainei de către Rusia. În acest context, spuneți-ne, vă
rog, o cifră legată de bilanțul acestui an de război care vi se pare cea mai
relevantă și de ce?
Valentin
Naumescu: De departe, lucrul cel mai dureros, mai tragic mi se
pare numărul uriaș de victime din ambele tabere combatante, sunt sute de mii de
morți și un număr uriaș de răniți. Aici deplângem victimele agresiunii rusești
în Ucraina, dar omenește vorbind, vedem că Putin a împins Rusia într-o aventură
extrem de păguboasă, de costisitoare ca număr de victime, sigur și ca resurse
economice. Sunt diverse cifre, între 100.000 și 200.000 de morți. La acestea se
adaugă orașe pustiite, infrastructură ruinată, familii
distruse. Este
o tragedie în desfășurare.
Socoteala de acasă nu s-a
potrivit cu cea din Occident
Războiul a
avut și efecte economice importante. Putin intenționa să folosească resursele
Rusiei ca o armă în războiul din Ucraina. Cum
evaluați impactul economic al războiului?
Sunt multe
greșite ale Rusiei, multe socoteli care s-au dovedit a fi eronate și multe
evaluări care au fost greșite sau naive. Toate acestea au însemnat și înseamnă
costuri enorme pentru Rusia, pierderi militare în primul rând și pierderi
economice. Să le luăm pe rând. Rusia și-a imaginat că Ucraina nu va
rezista din punct de vedere militar și că în câteva zile va putea cuceri Kievul
și va putea schimba regimul politic democratic cu un regim pro-rus. Nu
s-a întâmplat așa, iar Rusia suferă pierderi militare enorme, industria de
armament este aproape epuizată și este lipsită de sprijin tehnologic
occidental, de aceea și multe tipuri de arme nu se mai pot fabrica sau
se fabrică foarte greu. Rusia a pierdut, din acest punct de vedere, accesul la
tehnologii avansate. Faptul că Rusia a trecut la economia de război, în cadrul
căreia resursele țării sunt mobilizate pentru a ajuta efortul militar al țării,
înseamnă că un timp, nu știm exact cât, Rusia va mai putea rezista, baricadată,
sub forma acestei mașinării de război, care transferă toate resursele pentru
armată și pentru front. Acest tip de economie de război nu poate dura la
nesfârșit. Cine spune că sancțiunile economice occidentale nu au efect asupra
Rusiei se înșală. Se va vedea la un moment dat
cât de puternice sunt, cât de mult a erodat la bază economia rusească. Este ca
un gigant a cărui temelie este roasă încet-încet, chiar dacă gigantul pare că
stă în continuare în picioare, de fapt, are o bază de susținere din ce în ce
mai mică, iar atunci când se va prăbuși, acest lucru se va întâmpla brusc. Nu
știm când se va întâmpla acest lucru, dar este clar că sancțiunile lucrează,
încet, profund, dar lucrează și lucrează ireversibil pentru economia rusă și
pentru regimul Putin. Costurile sunt din ce în ce mai mari pentru Rusia,
este din ce în ce mai încovoiată de costuri, de sancțiuni, de pagubele pe care
le-a suferit. Câștigurile teritoriale, așa temporare cum sunt și limitate
oricum, mult mai mici decât cele estimate înainte de război, sunt mult mai
puțin importante decât pierderile. Ele nu pot aduce nici pe departe beneficii
care să compenseze pierderile uriașe ale Rusiei. De aceea, bilanțul Rusiei în
acest prim an de război nu poate fi decât unul profund negativ, dramatic aș
spune.
De asemenea,
Putin a luat în calcul și o criză energetică în Occident, de care ar fi urmat
să profite…
Într-adevăr, criza energetică nu s-a
produs. A trecut jumătatea lunii februarie și putem spune că, în mare parte, Europa a trecut cu bine
peste sezonul rece fără nicio criză energetică. Nu au fost
întreruperi de energie, nu au fost discontinuități la aprovizionarea cu gaz,
depozitele de gaz ale Europei au fost pline încă din toamnă. Ba mai mult,
suntem în situația, probabil uluitoare pentru strategii lui Putin, în care
prețul hidrocarburilor să fie astăzi mai mic decât la începutul invaziei. Și la
gaz, și la petrol prețurile sunt în scădere și sunt sub nivelul celor din 24
februarie anul trecut. Nici dimensiunea energetică a atacului rusesc nu a
funcționat asupra Europei și lumii occidentale. În schimb, Rusia și-a diminuat
foarte mult exporturile de hidrocarburi în Europa, ceea ce a însemnat o
diminuare a veniturilor țării, care afectează mașinăria de război rusească și, bineînțeles,
economia de ansamblu a Rusiei.
China,
strategia jucării la două capete
Cum au fost
estimările Rusiei din punct de vedere diplomatic? A reușit să lege Putin o
alianță strategică cu China?
Eu am spus de la începutul
războiului că sprijinul Chinei pentru Rusia nu va fi nici pe departe la
înălțimea așteptărilor liderilor ruși, care credeau că regimul de la Beijing se
va angaja cu toate forțele în susținerea acestui aliat aventuros pe care-l are
la Moscova. Nu s-a întâmplat așa. Sigur, declarativ există un sprijin politic
al Chinei pentru Rusia, dar trebuie să fim atenți la nuanțe, și mă refer, de
exemplu, la faptul că regimul de la Beijing nu a recunoscut anexările
teritoriale pe care Rusia susține că le-a făcut în septembrie. Deci nici măcar
din punct de vedere politic,
sprijinul nu este complet. China susține în continuare principiul suveranității
și integrității teritoriale a Ucrainei. Există, într-adevăr, o dimensiune
discursivă anti-occidentală
și anti-americană a Chinei care cere să se țină cont de interesele și de
așa-zisele preocupări de securitate
ale Rusiei în Europa. Pe dimensiunea militară, nici măcar atât, nu există
nicio formă dovedită până acum de sprijin militar din partea Chinei.
De ce China
nu susține mai mult Rusia?
În acest
moment, China nu dorește să-și rupă definitiv relațiile cu Europa. Pentru
China, relațiile economice și comerciale cu Europa sunt foarte importante pe
termen mediu și lung. China nu sacrifică relațiile cu Europa pentru a susține
aventura lui Putin în Ucraina. În ceea ce privește anexarea Taiwanului, China
are mult mai multă răbdare strategică. Nu există indicii în acest moment că ar
exista pericolul unei amenințări militare iminente a Chinei în zona Taiwanului.
Asta nu înseamnă că Beijingul nu păstrează în continuare acest obiectiv strategic
fundamental de a îngloba Taiwanul. Probabil nu este momentul acum.
China a făcut evaluările strategice și nu va da semnalul de acțiune
militară în viitorul foarte apropiat.
„Putin a fost convins că
vor exista sciziuni între marile puteri, însă Occidentul a rămas unit și solidar“
La începutul războiului s-a vorbit
mult despre asemănarea dintre acțiunea Rusiei în Ucraina și primele acțiuni
militare ale lui Hitler care au precedat cel de-Al Doilea Război Mondial. Acum,
la un an de la începutul războiului, credeți că stă în picioare o comparație
între ce a făcut atunci Germania nazistă și ce face acum Rusia în Ucraina?
Foarte mulți istorici susțin că, atunci, „politica de împăciuire“ dusă de
marile puteri în privința Germaniei a fost o greșeală majoră. Din ce vedem până
acum în Ucraina, credeți că Occidentul a învățat din greșelile de atunci cu
privire la „politica de împăciuire“?
Din păcate, există aceste
asemănări între invazia Rusiei în Ucraina și invazia nazistă asupra Europei.
Într-adevăr, invazia condusă de Hitler a fost precedată de ezitări politico-diplomatice,
de naivități ale democrațiilor liberale occidentale și de iluzia că pot calma
apetitul expansiv al dictatorului prin concesii teritoriale sau prin mimarea
unor măsuri de sancționare atunci când era cazul și Germania devenise stat agresor. Situația
este similară acum, agresiunile Rusiei nu au început în 2022. Faptul că această
invazie a Rusiei în Ucraina este la scară totală este un full scale invasion
(n.r. – invazie la scară totală) este explicat, din păcate, și
prin ani buni de lipsă de reacție a Occidentului la semnalele expansioniste ale
lui Putin – să ne amintim de invazia din Georgia, din 2008, de
anexarea Crimeei, martie 2014, de primul război din Donbass,
cel din septembrie 2014 – februarie 2015, ca să nu mai vorbim despre intervenția brutală din
Siria, din 2015-2016. Iată, cel puțin patru situații de agresiune, de invazii, de furturi
teritoriale, de intervenții militare brutale, criminale, care nu au fost
sancționate adecvat de către puterile occidentale, pentru că de fiecare dată
s-a crezut că este altceva, că este o acțiune limitată. Pare că au fost mai multe testări
treptate și crearea unei anumite obișnuințe a democrațiilor occidentale cu un
anumit tip de a face politică al Rusiei, care la un moment-dat ajunsese să fie
considerat aproape normal, să zicem așa.
Așadar, lipsa
de reacție a Vestului l-a „încurajat“ pe Putin să avanseze
către Ucraina…
Se pare că
Occidentul a dat semne reale de trezire în momentul în care amenințările la
adresa Ucrainei s-au transformat într-o invazie militară totală, convențională,
dinspre trei direcții, nord, vest, sud. Abia atunci când occidentalii au văzut
șenilele tancurilor rusești intrând pe teritoriul ucrainean au putut realiza că
Rusia a declanșat un război împotriva Europei și a Occidentului. Repet, nu l-a
declanșat acum un an, ci acum mulți ani. Ceea ce vedem acum este doar
intensificarea acestui război și consecința faptului că regimul Putin a devenit
din ce în ce mai îndrăzneț, convins fiind că Occidentul nu va putea reacționa
și nici SUA, nici europenii nu se vor opune. De aceea a fost convins că va
supune Ucraina fără nicio ripostă, nici din partea Ucrainei, nici din partea
Occidentului ca sprijin militar. Probabil se aștepta că vor fi câteva
declarații de condamnare, câteva sancțiuni simbolice, dar cu siguranță nu se
aștepta nici la o replică atât de curajoasă și performantă a armatei ucrainene, precum
nici la un sprijin politic, financiar și militar atât de substanțial și atât de
prelungit, iată, pe durata unui an întreg. Putin a fost convins că vor
exista sciziuni între puterile occidentale. Spre uriașa surpriză a Moscovei,
Occidentul a rămas unit și solidar în susținerea răspunsului viguros pe care
Ucraina îl dă Rusiei în acest război.
Tradiția
reacției întârziate
Se poate spune
că, la fel ca în cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA au salvat
Europa, în condițiile unei reacții inițiale destul de rezervate a statelor din
UE? Mă
refer aici mai ales la Franța și la Germania.
Sigur că și
această comparație se poate face. Și de data aceasta se poate spune că
democrațiile de limbă engleză, SUA și Marea Britanie, au fost cele care au dat
un ton ferm, responsabil atitudinii lumii occidentale. Acestea s-au angajat de
la început și foarte clar în susținerea Ucrainei, cu obiectiv foarte clar, pe
care la început Franța și Germania nici nu îndrăzneau să-l pronunțe, respectiv
victoria Ucrainei și înfrângerea clară a Rusiei. Mult mai târziu,
în decursul anului trecut, au început și Parisul și Berlinul să vadă
evidențele, anume faptul că Ucraina rezistă, luptă admirabil, că nu cedează și
că are șanse reale să câștige militar dacă este ajutată în mod
corespunzător. Într-adevăr, această atitudine nu a fost prezentă de la început.
Care au fost
primele reacții ale Occidentului la începutul războiului?
Avem mărturiile publicate ale
fostului premier britanic Boris Johnson, care a spus că în primele ore ale
invaziei, cancelarul german, Olaf Scholz, era atât de speriat de ceea ce se
întâmpla în Ucraina, încât le spunea explicit partenerilor occidentali că el
crede că cea mai bună soluție ar fi ca Ucraina să capituleze, cu cât mai repede,
cu atât mai bine, pentru a pune capăt războiului în Europa cât mai repede. Abia
după ce s-a văzut că situația nu este chiar așa de triumfalistă cum încerca
Rusia s-o prezinte, au început și democrațiile vest-europene să creadă că Ucraina
merită susținută. Treptat,
așa cum vedem, există sprijin militar și din partea statelor europene și nu
putem contrazice această realitate. Mai mult, din punct de vedere economic,
putem spune că Germania este unul dintre contributorii foarte importanți la
ajutorarea Ucrainei. Chiar dacă circulă acest clișeu conform căruia Germania nu
a făcut nimic, probabil el se referă la anumite ezitări de a acorda ajutor
militar propriu-zis, pentru că Germania nu făcuse asta niciodată în istoria sa
postbelică. Din punct de vedere economic, Germania este statul european care a
ajutat cel mai mult Ucraina.
De ce a ezitat așa de mult Germania
cu ajutorul militar?
Este o
chestiune de tradiție politică a Berlinului să nu se implice în conflicte
militare și să nu trimită ajutor armat. După faimosul discurs din 26 februarie
2022, al cancelarului Scholz, Germania a semnalizat în direcția unor schimbări
majore de atitudine politică în relația cu Rusia. Față de anii premierilor
Gerhard Schröder și Angela Merkel, care au asigurat, după Războiul Rece,
30 de ani de relații bune și foarte bune cu Rusia, trebuie să admitem că
politica de astăzi a Germaniei este una de susținere clară a Ucrainei și de
sancționare a Rusiei. Germania plătește un cost foarte important prin
companiile sale care făceau comerț pe piața rusească și să nu uităm că era una
dintre economiile europene importante dependente de hidrocarburile rusești.
Germania a făcut un foarte mare efort pentru a se elibera, treptat, de această
dependență. Trebuie recunoscută și această parte importantă a ajutorului
economic, chiar dacă cel militar a fost destul de modest. Cele 14 tancuri
Leopard 2 promise de Germania, care ar trebui să ajungă în această primăvară în
Ucraina, ar fi un ajutor militar important.
„Optimismul
aderării la Schengen a fost un reflex de stat mic și servil“
„Weekend
Adevărul“: Oricare dintre scenariile cu privire la finalul războiului s-ar
întâmpla, România va rămâne la granița unui conflict foarte complicat. Având în vedere
proximitatea cu adevărat a unui „butoi cu pulbere“, spuneți-ne, vă rog, care
credeți că sunt prioritățile pe care România ar trebui să și le stabilească în
ceea ce privește politica externă și de apărare?
Valentin
Naumescu: Este mai clar ca oricând că securitatea Europei
depinde de prezența militară americană. Ca atare, aici s-au
făcut progrese, trebuie să recunoaștem. Este cert că a crescut și va crește în
continuare prezența militară americană în România. Această prezență militară
trebuie să crească. SUA au rămas principalul furnizor de garanții de securitate
în Europa și în regiunea noastră atât de sensibilă, așa cum bine ați observat.
NATO a redevenit esențială pentru garanțiile de securitate ale României în fața
oricăror altor tentative ale Uniunii Europene de a intra pe teritoriul
politicilor de apărare și de securitate. Pentru noi, NATO și parteneriatul strategic cu SUA rămân fundamentale. Mai
departe, trebuie să consolidăm relațiile bilaterale cu Marile Puteri, pentru că
vedem cât de important este ca în situațiile critice să te poți baza pe
parteneri și pe relația bilaterală. Noi am mizat multă vrem numai pe
beneficiile și pe succesele care ne vin dintr-un cadru multilateral, fie că
vorbim de NATO sau de Uniunea Europeană. Am crezut că
e suficient să fim acolo înăuntru și ne duce valul spre succese, spre
dezvoltare, spre securitate. Nu este așa. Relațiile bilaterale rămân
fundamentale în politica lumii și în diplomația internațională.
Trebuie, așa cum cultivăm relația cu SUA, trebuie să facem la fel în relația cu
Germania, cu Franța, cu Marea Britanie.
Consolidarea
relațiilor regionale, ca plan de dezvoltare
Cât de
importante sunt relațiile regionale, mai ales cele cu Ucraina?
În ecuația geopolitică a Europei
avem actorii regionali care vor deveni extrem de importanți, precum Polonia și
Ucraina, și este esențial să avem relații bune cu ei. Pentru că suntem la un an
de la începutul acestei invazii, trebuie să spunem, România nu a avut o relație
foarte bună cu Ucraina, ci o relație mai degrabă rece înainte de război. Acum,
relația s-a îmbunătățit considerabil. După acest război, indiferent
de teritoriul ce-l va avea atunci, mai mare sau mai mic, e cert că Ucraina va
fi un stat cu adevărat independent de Rusia, va fi un actor regional cu o
putere semnificativă, cu peste 40 de milioane de locuitori, cu o armată puternică
și înzestrată cu armament occidental. De asemenea, va avea o piață economică
foarte atractivă pentru investițiile occidentale. Eu estimez că va exista un
boom al investițiilor de reconstruire post-război, ce va dura cel puțin 10-20 de ani. Va fi foarte bine
ca România să facă parte din acest efort de reconstrucție a Ucrainei și să-și
fructifice poziția de vecin și de stat riveran la Marea Neagră. De asemenea,
cred că este o inițiativă foarte bună trilaterala România-Republica Moldova-Ucraina pusă în
aplicare anul trecut.
Cum vedeți
decizia Republicii Moldova de a păstra neutralitatea?
În ceea ce privește securitatea
Republicii Moldova, sugestia mea este ca la Chișinău să aibă loc o clarificare
și o reflecție strategică în ceea ce privește chestiunea neutralității, care
este înscrisă în Constituție. Acum există un nou guvern și suntem bucuroși că
din acesta fac parte doi membri ai think tank-ului nostru ICDE, din cadrul UBB,
este vorba despre prim-ministrul Dorin Recean și despre ministrul de Externe,
Nicu Popescu. Sunt convins că Guvernul Moldovei va declanșa, la un
moment dat, reflecția internă cu privire la păstrarea sau
depășirea acestui principiu, care mie mi se pare inutil și ineficient. S-a
văzut că statele neutre sunt cele mai vulnerabile. Dacă ne uităm la Ucraina,
vedem că a pierdut Crimeea în 2014, fiind neutră, chiar și
având și un președinte pro-rus. Faptul că ești neutru nu înseamnă
că ești ferit de tendințele expansioniste ale Rusiei. La fel,
Georgia, Belarus sau Transnistria. Cred că adevărata soluționare a problemei de
securitate a Republicii Moldova este aderarea la o alianță politico-militară
credibilă care să fie capabilă să furnizeze garanții de securitate, precum
NATO. În
rest, este un potențial uriaș de creștere a
colaborării bilaterale economice, comerciale, de infrastructură, de transport,
culturală, academică și așa mai departe între România și Republica Moldova și
eu sunt convins că această colaborare se va amplifica în perioada următoare și
mai ales
după război.
Schengen, cronica unui
eșec anunțat
O criză aduce
cu sine, pe lângă probleme foarte mari, și anumite oportunități. În acest
context, cum credeți că au gestionat autoritățile din România situația din
Ucraina? Cel puțin partea de aderare la Schengen nu a fost
rezolvată. Sunt și alte aspecte unde România a punctat sau putea puncta în
politica externă?
Este destul
de nepotrivit să căutăm avantaje pentru România în tragedia ucraineană. Aderarea
la Schengen este un eșec, cel puțin unul de etapă al României. Inclusiv optimismul în ceea ce
privește aderarea în acest an s-a mai temperat recent. Se pare că interesul de
a repune tema pe agenda Consiliului JAI a mai scăzut și nu se va întâmpla curând, de vreme ce Austria a
reușit să impună tema migrației ilegale pe agenda UE și se așteaptă întâi să se
ia măsuri concrete de stăvilire a acesteia,
de securizare a frontierelor externe ale UE și apoi, ulterior, se va discuta
despre lărgirea spațiului Schengen.
Repunerea în discuție la
nivelul UE a aderării României la Schengen a fost legată de războiul
din Ucraina?
Nu cred că e legată de războiul din
Ucraina. Eu cred că acel val de optimism al oficialilor români
de anul trecut s-a datorat unor declarații încurajatoare făcute de la Berlin și
de la Paris. În momentul în care Scholz a declarat că va susține aderarea
României la Schengen, oficialii români au crezut că problema e rezolvată. Eu aș
considera-o clar ca pe o formă de superficialitate politico-diplomatică a Bucureștiului,
care, crezând că dacă a obținut formal
sprijinul Germaniei și Franței, celelalte state se vor alinia, iar aderarea va
veni de la sine. Nu au cercetat cu atenție în toate relațiile bilaterale, nu au
pus întrebările în timp util și s-au trezit că mizau pe poziții ce nu au fost
exprimate clar de toate capitalele europene.
Care credeți
că este motivul acestei atitudini din partea politicienilor români?
Motivul stă în superficialitatea
și dorința politicianistă de a anunța cu surle și trâmbițe un succes al
actualei conduceri a României. Dacă diplomația românească nu ar fi fluturat
această temă în spațiul public, din vara anului trecut, crezând că va fi o
operațiune reușită, nimeni nu ar fi vorbit în România de tema Schengen. Să nu
uităm că noi suntem respinși din martie 2011, de când s-a considerat, oficial,
de către Comisia Europeană, că România nu îndeplinește condițiile tehnice de aderare. În
ultimii zece ani nu a mai vorbit nimeni despre aderarea la Schengen,
nu era o prioritate. Oficialii români au transformat-o într-o prioritate
fiind convinși că vor înregistra un succes pentru că Germania și
Franța le-au promis sprijin. A fost un reflex de stat mic și servil. Și-au imaginat
că dacă România ar acționa așa în raport cu Germania și Franța, și alții vor
face la fel, adică dacă au spus Germania și Franța, automat se va obține
consensul la nivelul UE. Nu este așa. Și Austria, și Olanda și-au menținut
voturile împotrivă. Este incredibil și inacceptabil că la nivel
politico-diplomatic Bucureștiul nu a reușit să prevadă un eșec de asemenea
proporții.
Profesorul Valentin Naumescu. FOTO: Arhivă personală
Cine este Valentin Naumescu
Valentin Naumescu este profesor de Relații Internaționale la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. El este președintele Inițiativei pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), un „think tank” al cărui scop este promovarea prin dezbateri, proiecte și acțiuni cultura democratică și valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Premierul Moldovei, Dorin Recean și ministrul de Externe Nicu Popescu fac parte din ICDE.
Naumescu a activat în cadrul Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – octombrie 2012) având mai multe funcții: consul general la Toronto, consilier diplomatic la Direcţia Diplomaţie Publică și secretar de stat pentru diplomaţie publică;
Naumescu a fost membru al Consiliului de Conducere al ICR, reprezentând Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007) și a condus departamentele de relații internaționale și de resurse umane în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale (decembrie 1997 – decembrie 1998).
