La început, părea un ghem negru de mătase. Se cuibărea sub biroul tatei și scâncea de dorul alor săi. Primele nopți au fost cele mai grele. Fratele meu era în clasa a XII-a, avea mult de învățat și ghemul negru de mătase se trezea chiar când el se pregătea să se culce. Dar nu se plângea, fiindcă el adusese în casă puiul de cocker spaniel, negru, cu o stea albă pe piept. Într-o dimineață, pe la patru, lumina era încă aprinsă în camera lui. La opt, trebuia să fie la școală. Am deschis încet ușa. Frate-meu stătea pe marginea patului și flutura o batistă pe care Amon- așa-l botezase, deși numai a soare nu semăna cockerul lui- se străduia să o prindă. De fapt, frate-meu spera că Amon va obosi și se va culca, dar nu părea că asta o să se întâmple prea curând. ”Te rog, stai și tu cu el, nu mai pot! Pic din picioare!”, m-a rugat, descompus de oboseală. Ghemul negru de mătase a adormit într-un târziu, dar nu pe pătura lui de sub birou, ci sus, în pat, cu fața spre ușă, ca și când ar fi vrut mereu să fie primul care știe cine intră sau iese din cameră. Timp de 18 ani, Amon a fost un membru al familiei. A trăit alături de noi toate momentele majore prin care ne-a fost dat să trecem. Ultimii ani de viață și i-a petrecut alături de mama, care rămăsese singură. Odată, de revelion, fiica mea a rămas la mama. Avea 4 sau 5 ani. Telefonul suna întruna, mama avea multe rude cu care obișnuia să vorbească, probabil că în seara aceea convorbirile au durat mult mai mult decât de obicei, convinsă fiind că nepoata ei adormise. Nici pe departe. Irina a desfăcut capacul unei cutii cu cremă de corp, de pe noptiera bunicii, și l-a albit pe Amon, de la bot și până la coadă, până s-a terminat crema. Scena care i s-a înfățișat bunicii când a deschis ușa, părea desprinsă dintr-un film cu Shirley Temple: copilul avea fața și mâinile acoperite cu crema care se amestecase cu fire de păr negru de la Amon, iar câinele stătea cuminte, cremuit ca o domnișoară la salonul cosmetic, fascinat de dialogul pe care Irina îl purta cu el, ”plietenul cel mai bun”. Mama mărturisea că nu știa pe care și cum să-l curețe mai întâi. Cert e că și-a petrecut revelionul în baie spălând copilul și câinele. În seara aceea dintre ani, copilul meu a spus pentru prima dată că va lucra într-un cabinet veterinar ca medic pentru ”plietenii ei cei mai buni”. La 18 ani, Amon s-a îmbolnăvit grav. A paralizat și mama n-a putut să-i îndure suferința și urletele. Cerea ajutor. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic, recomandarea fiind de a-i curma suferința. Iar să cauți pentru prietenul de-o viață un veterinar pentru eutanasiere caini, devii dintr-un erou, un trădator. După aceea, mama a trecut printr-o depresie crâncenă. Doi ani s-a luptat să depășească trauma pe care i-o provocase moartea lui Amon, cel care-i știuse și durerea provocată de…
