O teorie conform căreia 27 dintre morții căzuți în Timișoara, în zilele Revoluției din decembrie ’89, nu ar mai fi ajuns la crematoriul „Cenușa”, ci ar ar fi fost arși la Slatina, aduce în fiecare ani timișoreni în județul Olt. Nepoții unei martire spun cum au aflat povestea bunicii lor.
O mână de oameni din Timișoara, în fiecare an mai puțini, care de peste 10 ani vin în Slatina pentru a-și comemora morții, au depus
miercuri, 21 decembrie 2022, o coroană de flori și au rostit o rugăciune în
fața troiței de pe esplanada Casei Tineretului.
Au pregătit și colivă,
așteptând ca un preot din Slatina să oficieze o scurtă slujbă religioasă.
Răspunsul a fost, însă, nu, fără prea multe explicații, așa cum s-a întâmplat și
înainte de pandemie, când de asemenea, tot fără drept de apel, li s-a refuzat
această solicitare.
Rudele morților de la Timișoara au vrut și o scurtă slujbă religioasă, însă li s-a refuzat FOTO: AM
Pelerinajul lor începe în fiecare an la Popești-Leordeni,
acolo unde este un fapt cunoscut că cenușa a zeci de cadavre ale
revoluționarilor din Timișoara, arse la „Cenușa”, a fost aruncată într-un
canal. De acolo, o parte vin la Slatina.
Sunt acei revoluționari și rude ale
celor căzuți care cred într-o teorie neconfirmată și neacceptată încă de autorități,
motiv pentru care la evenimentul de la Slatina nu participă niciodată
reprezentanți ai vreunei instituții.
Teoria cadavrelor arse în incineratorul pentru obiectele de reformă
Teoria conform căreia o parte dintre cadavrele trimise de la Timișoara către București, – pentru a fi incinerate și, astfel, arse urmele crimelor comise în orașul de pe
Bega, în decembrie 1989 -, s-ar fi oprit de fapt la Slatina a fost lansată cu peste 20 ani în urmă.
Constantin
Soare, un fost deținut politic din județul Olt, a venit mai întâi cu
declarații, la ani buni de la evenimentele din 1989, și ulterior și cu o carte:
„Morții îmi cer să rostesc adevărul”. Soare spune că din Timișoara au plecat
două mașini frigorifice încărcate cu cadavre, cu destinația București.
Printre
cadavre se afla și el, care fusese bătut în Timișoara (Soare executase până în
1988 o pedeapsă cu închisoarea de peste 6 ani, fiind implicat într-o revoltă a
minerilor, iar în decembrie 1989 avea domiciliul forțat în Timișoara) până când
a leșinat.
Cel mai probabil a fost considerat mort, fiind aruncat printre
cadavrele preluate de la spitalul județean din Timișoara. În drum spre
București, una dintre mașinile frigorifice s-a defectat, iar „pachetele”, așa
cum erau numiți morții preluați, ar fi fost triate la penitenciarul din
Turnu-Severin, una dintre mașini, cu 28 cadavre, continuând drumul.
Problema,
însă, ar fi persistat, astfel că la Slatina, în județul Olt, s-a decis să se
scape de cadavre. Mașina cu cadavre ar fi ajuns inițial la morga spitalului
județean din Slatina, unde s-a încercat arderea cadavrelor în crematoriul
spitalului. Aici ar fi și fost salvat Constantin Soare, care ar fi fost
recunoscut de un angajat al spitalului slătinean, acesta constatând că de fapt
nu e mort, așa că l-a dat jos din mașină.
Cum crematoriul spitalului era de
capacitate mică, arderea celor 27 cadavre nu a fost posibilă, așa că s-ar fi
decis transferul la sediul actualei Școli de Poliție din Slatina, unde exista
un incinerator pentru arderea obiectelor
de reformă. Aici s-ar fi finalizat cu succes „operațiunea”.
La Slatina ajung cu fiecare an mai puține rude ale morților de la Timișoara FOTO: AM
Cele susținute de
slătineanul Constantin Soare sunt în mare măsură crezute de o parte dintre
rudele morților de la Timișoara. Printre acestea se numără Ioan Bânciu, căruia
soția i-a murit în brațe, în 17 decembrie 1989.
Trupul soției sale a ajuns la
spitalul din Timișoara, de unde nu l-a mai recuperat niciodată, aflând ulterior
că ar fi fost ars la crematoriul din Capitală. Ani de zile a crezut această
variantă, însă atunci când Constantin Soare a adus în discuție ipoteza arderii
a 27 dintre cadavre la Slatina, Ioan Bânciu spune că a început să se îndoiască
de ce li s-a spus inițial. În primele zile din ianuarie 1990 a înființat Asociația „17 Decembrie” și așa revoluționarii au început să facă propriile
cercetări.
Pentru că despre o parte dintre oamenii dispăruți nu
există nici astăzi date certe, varianta că nu doar în București ar fi fost arse cadavre pare foarte posibilă.
„Fiind președintele
Asociației „17 Decembrie” din Timișoara, pe care eu am înființat-o, împreună cu
răniți din Timișoara, chiar în prima lună, în ianuarie, am făcut și eu
cercetări. Am luat declarații de la toți cei care au venit la noi, răniți,
urmași și revoluționari. Și ziariști, toți veneau la mine. Noi eram „Memorialul
Revoluției – luptă pentru adevăr și dreptate”. Veneau familii la noi și spuneau
că „și fiul meu a murit”. Păi, dacă nu e pe listă, unde-i? (…) La
Popești-Leordeni, brancardierii care au ars cadavrele mi-au declarat mie, dar
și în procesul de la Timilșoara, că au fost arse numai patru cadavre de sex
feminin. Și noi avem pe listă mai mult de 10. Și atunci, celelalte unde sunt?!
Sunt la Slatina, sau în gropi comune. În Timișoara una singură s-a descoperit,
dar probabil sunt mai multe”, a declarat Ioan Bânciu.
„Mama nu povestește prea
mult, am mai aflat lucruri de la tata”
De câțiva ani, Ioan Bânciu
vine la Slatina însoțit și de nepoții săi, care acum sunt adolescenți. În
decembrie 1989, părinții acestor adolescenți își așteptau îngrijorați tata și mama să vină acasă. Ioan Bânciu are trei copii, care în decembrie aveau 2 ani și
jumătate, 12 ani și, respectiv, 13 ani. Alina, mama adolescenților de astăzi,
avea atunci 13 ani. A rămas să-i țină loc de mamă fratelui mai mic, pentru că
mama nu li s-a mai întors de pe străzile Timișoarei nici măcar în sicriu.
Iulia, fiica Alinei, spune
că o cunoaște pe bunica sa din fotografii și din povestirile părinților și ale
bunicului său.
„Exact-exact nu mai știu
când am venit prima dată la Slatina. Am aflat despre bunica în urmă cu câțiva
ani, de la mama. Mama mi-a povestit de viața ei, cum a fost după ce a murit
bunica, cât de greu i-a fost, cum trebuia ea să-și crească fratele mai mic,
Arion, care era cu vreo 10 ani mai mic. Practic mama l-a crescut. Și mai are o
soră, Ana, ea avea atunci 12 ani. Mama gătea, mama făcea curat… Le-a fost greu,
și mamei, și mătușii, și bunicului, după ce a murit bunica. Mama nu prea a vrut să vorbească despre viața ei. Nici
mama nici bunicul nu vorbesc. Îmi mai povestea un pic tata ce i-a povestit mama”,
a dezvăluit adolescenta.
Aceleași lucruri le știe și fratele ei, dar și
verișorul. Toți trei și-au însoțit bunicul pe urmele „cenușii eroilor de la
Timișoara”, așa cum a fost numit acest pelerinaj. Este drama familiei lor și a altor zeci de familii,
dar nu și un subiect despre care să se scrie în cărțile de istorie sau să se
vorbească la școală.
„Nu vorbim de Revoluție la școală, nu se discută așa ceva.
Sunt singura din clasă care are pe cineva mort în acele zile, dar nu discutăm
despre asta”, mai spune adolescenta.
Bunicul lor spune că e
mulțumit că în locul în care li s-a spus că s-a aruncat cenușa morților din
Timișoara, în Popești-Leordeni, s-a ridicat între timp o biserică. Și-ar dori,
în schimb, ca un monument care să amintească de sacrificiul acelor oameni să se
ridice și la Slatina.
„Cer să se facă și în Slatina, nu troița asta, cer să se
facă un monument pentru ei, dar deocamdată, dacă oficial nu se recunoaște cea
de-a doua mașină cu morți… Cu toate că în procesul de la Timișoara scrie clar că
au fost comandate două mașini cu morți, nu una”, a mai spus Bânciu.
