2022 a fost un an al războiului şi al barbariei, cel în care sfidarea Rusiei a atins punctul culminant al agresiunii făţişe. De la finele lui februarie, Ucraina a fost supusă unui asalt a cărui menire nu mai putea fi ignorată de nimeni : lichidarea statalităţii sale şi nimicirea unei întregi naţiuni. De la războiul-fulger al primelor zile la orgia sângeroasă a atacurilor cu rachete, Federaţia Rusă şi Vladimir Putin au ales crimele împotriva umanităţii, genocidul şi crimele de război ca instrumentele destinate să reafirme grandoarea imperială.
Căci sfidarea rusă de acum este o sfidare imperială. Dincolo de Ucraina şi de tragedia ei se desenează planul mai larg al ambiţiei ce priveşte spre epoca sovietică ca spre un îndreptar. Integritatea moştenirii pe care Rusia o priveşte drept sacră este reafirmată, acum. Rusia revine la drumul ei imperial, niciodată abandonat. Armele de distrugere în masă sunt întruchiparea ultimă a politicii sale.
Câmpul de luptă care acoperă Ucraina, cu teribila sa devastare, evocă Europei centrale şi de est memoria de sânge şi de opresiune a erei sovietice. Prezentul Ucrainei poate fi viitorul acestei părţi de Europă, o dată ce valul imperial rus s-ar revărsa către noi. Cedată şi negociată ca un teritoriu de compensare, Europa centrală şi de est îşi poate păstra libertatea ei doar prin înfrângerea Rusiei. Cei care sugerează calea negocierilor nu fac decât să recompenseze instinctul pirateresc al unei Rusii ce ignoră legea internaţională şi propriile sale datorii ca stat. Barbaria rusă este o ameninţare mortală pentru naţiunile noastre.
Tragedia din Ucraina este inseparabilă de lecţia patriotismului: sacrificiul în apărarea propriei naţiuni nu este un moft desuet, o relicvă , un anacronism, ci singura cale de a te opune distrugerii şi crimei. Pentru Ucraina, acest război este alternativa la exterminarea unei naţiuni. Iată un adevăr elementar. Atacurile de acum duc mai departe un efort secular al statului rus de a elimina acest popor , reducându-l la poziţia de vasal inofensiv, în formele protectoratului colonial.
Cât despre Rusia, ea trăieşte, ca şi în vremurile lui Stalin, un timp al tiraniei. Sancţiunile, izolarea şi înfrângerile nu au produs prăbuşirea regimului Putin. Dictatura sa , întărită prin complicitatea naţiunii anesteziate de propagandă, se hrăneşte din resentiment şi elan expansionist. Poporul rus este prizonierul sistemului putinist. Desprinderea de acest prezent totalitar este o provocare pe care doar ruşii o pot înfrunta. Între complicitatea abjectă şi demnitate, alegerea este a lor.
Anul 2023 va fi un alt an al războiului. De acest război depinde nu doar supravieţuirea unui regim, cel putinist, dar şi continuitatea visului imperial. Eliberarea Ucrainei ar însemna sfârşitul Rusiei ca putere prădătoare şi colonială. Reculul strategic ar putea fi ocazia unei regândiri a temeliilor statului însuşi. Ferocitatea războiului de agresiune este imaginea totalitarismului ce nu are altă raţiune de a fi decât perpetuarea barbariei : destinul lui Putin şi al imperiului său se confundă cu invazia de acum.
